Centenarul ipocriziei

Teoretic, au trecut aproape 30 de ani de la căderea regimului comunist, însă practic, România încă se mai zbate într-o perioadă gri, comunistoidă, tulbure, fiind parcă într-o continuă și interminabilă perioadă de tranziţie. În tot acest timp scurs de la Revoluție, sătui de promisiuni, minciuni și sărăcie, peste 7 milioane de români au ales, în disperare de cauză, să plece din ţară, iar majorității celor plecați nici că le trece prin minte să revină pe meleagurile mioritice. Astfel că, amputat nu doar fizic, ci și moral, poporului rămas acasă îi este tot mai greu, ca să nu spun chiar imposibil, să răzbată pe drumul către normalitate.
Să nu vă mire, însă sunt destui occidentali care decid să își părăsească țările de baștină, însă aceștia o fac mai degrabă pentru a-și deschide afaceri în alte țări, pentru slujbe extrem de bine plătite sau, pur și simplu, pentru a călătorii. În schimb, majoritatea românilor aleg să plece dincolo din motive pur economice, pentru un venit decent și, îndeosebi, pentru că România nu le oferă nicio perspectivă.
Este suficient să ieși câteva zile din menghina acestei țări pentru a putea face cunoștință cu adevărata civilizație (nu cea creionată de gruparea din Teleorman care a pus stăpânire pe țară, ca să ne vindă gogoși pe holurile Parlamentului sau ale Guvenului), cu bunul simț, respectul față de cel de lângă tine. Am trăit pe propria piele – din păcate sau din fericire doar în calitate de turist – experiența contactului cu această civilizație, acolo unde am întâlnit români plecați, cu dor de România (o chestiune pe care o înțeleg, dar care nu ține nimănui de foame), dar care nu s-ar mai întoarce niciodată definitiv acasă. Pentru majoritatea dintre ei, „acasă” a devenit acolo unde le este bine, unde sunt respectați, unde nu au grija zilei de mâine, unde sistemul de sănătate chiar funcţionează, unde autostrăzile şerpuiesc la tot pasul, unde clădirile se construiesc, nu se prăbuşesc. Sigur, dorul de ulițele unde au copilărit le va strânge mereu sufelete, însă le este suficient să își viziteze pentru câteva zile familiile rămase acasă, pentru a-și dori să plece cât mai degrabă din nou dincolo, în civilizație. Aproape niciunul dintre cei plecați nu vor să schimbe condițiile de trai din țara adoptivă cu cele pe care, astăzi, le oferă țara mamă. Trist, dar adevărat…
Mereu, când reușesc să evadez dintre granițele României, mă întreb de ce oamenii pot fi senini, relaxați, mereu cu zâmbetul pe buze, de ce lumina soarelui la răsărit sau apus (chiar nu contează) are nuanțe atât de optimiste. Și, evident, mă mai întreb, în același timp, de ce noi, românii, suntem mereu stresați, crispați, îngrijoraţi – expresie a disperării ce poate fi bine-mersi înregistrată ca brand național. Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de dureros. În acești aproape 30 de ani de pseudo democraţie, țara noastră nu a reuşit să scape de acei ticăloși, de acei indivizi mizerabili, care au menţinut (și mențin încă) la putere un sistem infect, criminal, cancerigen pentru orice sistem democratic.
În acești aproape 30 de ani scurși de la Revoluţie, parcă numărul celor care au condus la devalizarea economică şi morală a ţării a crescut, în loc să scadă. Parcă astăzi, în România, mai mult decât oricând, puteregaiul acestei societății este tot mai evident, mai greu de suportat. Și, da, parcă am fi blestemați! Blestemați să privim paralizați la copiii noştri care aleg să îngroaşe numărul studenţilor de la facultăţile altor ţări, la medicii români care deja îngrijesc bolnavii din spitalele altor țări, la inginerii noştri care construiesc autostrăzi pentru cetăţenii din vestul Europei şi din întreaga lume, în timp ce localitățile României sunt tot mai puțin populate, școlile, spitalele, instituțiile de cultură se dărâmă peste noi, iar pământurile lăsate de izbeliște sunt năpădite de buruieni… Așa că, nu-mi rămâne decât să spun: halal centenar! Am obosit să văd, de atâția ani, cum ne furăm singuri căciula, cum ne mințim că într-o zi va fi bine. Cred că ajunge cu ipocrizia!