Ceaușescu n-a murit: „30 de ani înapoi în istorie, marș!”

„Teatrul absurdului” este pe cale să se joace în piața mare din Capitală, în acest weekend, sub reflectoarele roșii de partid. Cine a mai pomenit pe lumea asta un miting al Puterii făcut chiar de Putere, când logica unui miting este protestul față de un lucru sau un sistem abuziv? Ah, am înțeles: „Hoțul fură, hoțul strigă!”. Proverbul acesta vechi și atât de adevărat dă un sens acestei  acțiuni. Agențiile străine de presă deja se tăvălesc pe jos de râs și se întreabă dacă nu cumva România a ajuns, ca într-o capsulă a timpului, să se întoarcă cu trei decenii în negura vremii și să retrăiască momentele odioase de dinainte de decembrie 1989. Nu vreau să îi critic sau să fac bășcălie de cei care vor participa – la fața locului sau din fotoliile de acasă – la acest miting, a cărui utilitate este pur și simplu inexistentă. E plin internetul de mișto-uri, jigniri, înjurături și cred că sunt suficiente, nu vă mai obosesc și eu cu ele, oricum n-au niciun efect.

Până la urmă, e un drept al fiecăruia să aleagă drumul pe care merge, inclusiv din punct de vedere politic. Nu contează dacă drumul e presărat cu flori înmiresmate sau cu rahat ori nu duce pur și simplu nicăieri – e opțiunea fiecăruia. Că avem de suferit cu toții de pe urma unor alegeri ce s-au dovedit a fi catastrofale în final, asta este o cu totul altă discuție. Subiectul editorialului meu de astăzi este legat de felul în care PSD pregătește, cu o minuțiozitate comunistă și o rigurozitate de care doar secretarii PCR erau în stare. Privind la lista de cerințe, obligatorii pentru masele de manevră ce vor fi îmbrâncite în autocare și aduse cu arcanul la Bucale, îmi vin în minte anii pe care i-am trăit în copilăria și adolescența mea, fiind cărat împreună cu colegii de clasă la cele mai odioase acțiuni ce țineau de foștii noștri conducători.

Am participat la zeci de acțiuni în care eram nevoiți să ne prăjim sub soarele arzător prin aeroport, în marile piețe din București, eram cărați și chinuiți ore în șir prin autobuze și hangare, leșinați de sete și de foame, de dimineață până la orele amiezii așteptând cuplul prezidențial sau făcând animație la sutele de manifestații organizate cu diverse ocazii. Citind, cu ochii bulbucați, lista infectă a cerințelor obligatorii la acest miting am realizat că în ea se regăsesc, poate sub forme ușor diferite, aceleași obligații pe care și noi eram nevoiți să le îndeplinim atunci când așteptam câte opt ore să ne mângâie Ceaușescu pe creștetul capului iar “satrapul” cu fustă să ne prindă cu degetele ei de vrăjitoare, de obraz.

Atunci, în acele timpuri cenușii, îi uram pe foștii noștri conducători și în adâncul sufletului meu îi consideram cel mai mare rău posibil ce ni se putea întâmpla. Astăzi însă, după 30 de ani în care orice altă nație sănătoasă la cap a ajuns undeva în buza Everestului în timp ce noi escaladăm încă dâmburi, realizez că scenariul este același. Imortalizat ca într-o peliculă horror. Nimic nu e schimbat, piesa e aceeași, locurile sunt aceleași, poate chiar și oamenii sunt aceiași – cei mai mulți-.

Cămășuțele albe erau nelipsite, cravatele roșii, cu tricolor, sendvișurile cu ce aveam fiecare prin frigider, insigne. Cuvinte ca „organizație județeană” „mijlocul auto de deplasare” „tricolor” „pancarte”, „strofe” – termeni obișnuiți dar care, în acest context, capătă valențe care îți dau fiori, se regăsesc în documentul intern al pesedeului, trimis către organizațiile de partid de prin țara noastră cea amărâtă. Lipsește doar hidosul imperativ „tovarăși!” în rest, totul e identic cu listele făcute de organizațiile județene ale PCR de pe vremuri, înaintea unui miting sau a unei manifestații, indiferent de natura ei.
Citim din documentul PSD pe care cei care participă la mitingul de sâmbătă trebuie să-l respecte cu sfințenie: „Participanţii vor purta îmbrăcăminte albă (în partea de sus) sau costume populare; vor avea un flyer şi un steguleţ tricolor România (înmânate la urcarea în mijlocul de transport: vor purta în piept un autocolant cu logo-ul în formă de cerc, cu diametrul de 7- 8 cm; vor avea un pachet de mâncare şi apă – asigurat de către organizaţia judeţeană/locală; vor avea lanterne mici sau telefon mobil cu lanternă; să se asigure că au numărul de telefon al şoferului şi al responsabilului mijlocului auto cu care s-a deplasat la Bucureşti, precum şi numărul de înmatriculare; vor avea tipărit imnul României – varianta prescurtată – strofele 1, 2, 4 şi 11”, se arată în prețiosul document, un fel de <<Tatăl nostru>> al participanților.

„Fiecare dintre autocarele cu care vor veni participanţii la mitingul de sâmbătă „va avea 6 steaguri cu tricolorul României şi un steag cu Uniunea Europeană (grup 50 persoane – 6 steaguri RO şi 1 steag UE ), precum şi pancarte cu diferite mesaje (modelele de pancarte au fost transmise pe email fiecărei organizaţii judeţene)„, se mai arată în Ordinul de zi pe unitate. Cei care au comis aceste directive și-au bătut joc și de manifestanți, considerându-i pur și simplu bătuți în cap:

” …mitingul va începe la ora 20 (8 seara)”.

Repet, nu vreau să jignesc pe nimeni, este dreptul fiecăruia să aleagă dacă dorește să fie complice la asasinarea acestei țări, complice la prostie, analfabetism, hoție, minciună, pe mai departe. Așa cum nu am nimic nici cu ei care fac parte din tabăra celor care de această dată condamnă și înjură, crezând într-o opoziție care dovedește pe zi ce trece că a luat-o rău pe arătură, în frunte cu alt conducător aproape la fel de iresponsabil.

Dar mă întreb cu o amărăciune mare cât o jumătate de viață, DE CE, oameni buni? Lăsând la o parte scopul absurd al acestui miting, în condițiile în care el este organizat de Putere – cea care deține astăzi absolut toate pârghiile acestui stat –  de ce alegem, mereu, asta? De ce nu suntem în stare să penalizăm aceste nenorociri, de ce ne întoarcem, așa cum nimeni pe acest Pământ nu face, către un trecut oribil, către obiceiurile de atunci, către mizeria de atunci, de ce acceptăm, de ce închidem ochii, de parcă am fi hipnotizați și nu reușim niciodată să ne ridicăm în picioare și să mergem către înainte? Trăim, din nou, un coșmar negru ca smoala. Nu reușim să ne mai facem bine și, din păcate, și într-o parte a acestei bărci în derivă, și în cealaltă, avem parte de cârmaci care pur și simplu nu au ce căuta în fruntea acestei țări. Nu au ce căuta în poziții de care destinele noastre și viitorul copiilor noștri să depindă. Nici unii, nici ceilalți, din păcate, nu dovedesc absolut nimic sănătos, de viitor, nu prezintă nici cea mai mică garanție că această țară va reuși vreodată să-și revină.

Nicio vorbă despre infrastructura acestei țări, despre îmbunătățirea sistemului de învățământ, despre spitale, despre salariile mizerabile ale românilor care nu lucrează la stat, niciun cuvânt despre viața asta tot mai cenușie a românilor, despre sărăcia din orașe și dezastrul de la sate, nimic despre marile dureri ale României, boli ce ar fi trebuit să fie vindecate deja în aceste trei decenii. Nimic despre speranțe și planuri concrete, despre viitor.

Vorbim în schimb, la 30 de ani de la momentul în care am crezut că am scăpat de povara dictaturii, despre pancarte, insigne tricolore, strofe, ode și susținere a unui monstru care continuă să ne devoreze existența – culmea – în aplauzele și ovațiile noastre! Răstimp, ne trec zilele, ne trece viața asta, oricum scurtă și chinuită. Cu ei pe cap pentru care doar Dumnezeu mai poate găsi vreo pedeapsă care să-i transforme în niște statui hidoase ale istoriei, bolovani pe care până și muștelor să le fie silă să se așeze.