Am aniversat zilele astea Unirea celor doua Principate, ca si ziua de nastere a lui Nicolae Ceausescu, care ar fi implinit 90 de ani daca nu era executat de Craciunul anului 1989. Nu poti sa nu te intrebi, la asemenea ocazii, care e bilantul final al constructiei nationale romanesti. Basarabenii au ajuns sa isi cumpere cu 300 de euro pasapoarte bulgaresti; taranii din cele mai sarace zone din Romania isi ridica baraci la periferia marilor orase italiene si isi refac viata intr-o limba noua, rudimentara, care nu mai are nimic de a face nici cu Dante, nici cu Eminescu, e limba periferiei fara nationalitate.
Romanii au fost indoctrinati cu ideea ca sint o natiune veche. Un popor vechi ar fi fost mai corect. Limba noastra e veche, dar forma ei literara e foarte recenta. Constiinta de a fi roman e si ea foarte tirzie. Pe la 1900 taranii spuneau ca sint crestini, nu romani, cind li se cerea sa isi deifneasca o apartenenta. Spiru Haret si Nicolae Iorga, cu investitiile lor enorme in educatie au mai reusit sa aduca in sinul natiunii vreo citeva milioane de oameni care nu stiau ce sint, dar daca in Danemarca la 1900 toata lumea avea Biblii si le citea, noi mai aveam in fata un secol de alfabetizare. Fara comunisti, cu brutalitatea cu care isi puneau in practica programele, nu stiu daca reuseam. La 1945 numai jumatate din Romania era alfabetizata. Nici azi romanii nu citesc ziare, de exemplu, decit in proprotie foarte mica. Acest obicei national, spun istoricii, se formeaza devreme, pe la 1920-30; 30% din romani stiau carte pe atunci, si cam tot atitia citesc ziare de calitate si azi.
Istoria noastra de la Unire incoace este aceea a unei societati taranesti traditionale care a incercat intr-un secol sa parcurga proiecte de modernizare politica, mai intii, si sociala, pe urma, care ar fi trebuit, in viziunea initiatorilor lor, sa permita recuperarea unui decalaj istoric colosal fata de Vestul Europei. Cit de mare era acest decalaj, avem o oarecare idee: in 1930 venitul pe cap de locuitor al Romaniei era comparabil cu cel al Frantei la 1789 sau al Angliei la 1648; la inceputul veacului trecut sofisticarea si productivitatea agriculturii romanesti corespundeau cu cele corespunzatoare Frantei in secolul XVII sau Angliei in secolul XVIII. Ce deosebea societatea rurala nedezvoltata romaneasca fata de atitea zone similare din restul lumii era doar apropierea ei relativa fata de Europa, ceea ce a creat permanent iluzia ca e vorba de o societate europeana, macar potential daca nu in fapt.
Modernizarea la noi nu a fost un proces natural, similar celui care a creat civilizatia vest-europeana asa cum o cunoastem astazi, format din dezvoltare tehnologica si industriala, ci incercarea de reproducere cu caracter programatic a acestei dezvoltari de catre elitele societatii rurale, cu scopul declarat de a imita si a ajunge din urma dezvoltarea occidentala. Acest proces a fost in permanenta o reactie la succesul economic al societatilor occidentale: fara acesta e cert ca aceste elite nu si-ar fi propus sa urmareasca intocmai pasii dezvoltarii institutionale din Occident, in speranta ca acestia vor atrage dupa sine si dezvoltarea economica si evolutia sociala. Modernizarea politica este indeobste vazuta ca avind doua paliere: unul de creare a cetatenilor natiunii (taranii) prin alfabetizare, menita sa inlocuiasca dialectele locale cu limba culta, favorizind crearea unei constiinte nationale unice, si al doilea de extindere a drepturilor politice complete, adica a votului, la tot corpul national. De regula, modelul istoric european a presupus intiietatea modernizarii economice asupra celei politice. Revolutiile franceza si engleza sint determinate de necesitatea de a aduce la acelasi nivel cu dezvoltarea sociala drepturile politice ale unor categorii excluse, desi autonome si prospere in mare masura. Dar, in cazul Romaniei si al tarilor nedezvoltate din Est, procesul este exact invers. Modernizarea politica se produce inainte. taranii sint impinsi de pe ogor la urna de vot, fara sa aiba nici pamint suficient, nici scoala, direct in bratele demagogilor de profesie si a propagandei electorale. Dezvltarea economica si sociala nu permite suficienta autonomie si prosperitate a acestor clase de noi cetateni, pentru a-i face contribuabili seriosi ai sistemului politic, ci le transforma mai adesea in mase de manevra manipulate de elite cu scrupule putine.
Procesul de modernizare politica a fost apoi fundamental distorsionat sub comunism, dupa cum povesteste raportul Comisiei Tismaneanu, in librarii in aceste zile. Alfabetizarea a continuat pe scara intensa, desi s-a raportat probabil fals ca se atinsese 100%, ca si indoctrinarea, nu doar in valorile sociale, ci si in cele nationale, cu ajutor de la cenaclul Flacara. Dar comunismul impune o singura alegere politica, iar modernizarea merge cu ambitie criminala de la dezvoltarea retelei de electrificare la sistematizarea satelor din anii optzeci.
Dupa comunism, in anul 2001, statisticienii europeni au gasit ca Romania se afla pe ultimul loc in ce priveste participarea la toate treptele de educatie a tinerilor cu virstse intre 15-24 de ani. Fara macar sa mai punem in discutie calitatea educatiei pe care o primesc, tranzitia inseamna, deci, si intoarcerea analfabetismului de varii forme. Nu sint ca atare surprinsa ca lumea fluiera la sarbatoarea Unirii, sau ca se fac emisiuni TV stupide in care discutam rostul lui Eminescu. Munca lui Haret si Iorga nu e incheiata, si profesorii societatii noastre, pe care ii platim lamentabil, mai au in fata un secol de apostolat.
