Ce ne rezervă viitorul

Cornel Codiţă

Care viitor? Cum, care? Ziua de mîine! Mă rog, poimîine, răspoimîine şi aşa mai departe. Iată o prejudecată cu care eram de mult hotărît să mă iau la trîntă. Ba n-am avut timp, ba altele au dat buzna peste mine, ba m-am luat cu vorba, ba m-am lăsat pe tînjală de azi pe mîine şi uite aşa era să pierd pe drum ditai subiectul. Cum, care subiect? Prejudecata conform căreia mîine ar fi tot una cu viitorul. Şi, nu e? Nu este ieri trecutul, azi prezentul şi mîine viitorul? Păi, asta e…că nu! În orice caz mîine nu este deloc neapărat şi inevitabil viitorul. Mîinele acesta, pe care dintr-o comodă inerţie îl credem şi îl decretăm fără nici un temei a fi tot una cu viitorul, poate să fie la fel de bine prezentul de ieri, trecutul de anţărţ sau un viitor care a mai fost cîndva viitor dar, dintr-un motiv sau altul nu a avut parte să coboare în realitate, pînă acum. Spre deosebire de filosofiile Orientului, mugurii acestei idei au apărut în cultura occidentală relativ tîrziu, abia după ce modernitatea dăduse bine în pîrg. Mai precis, după ce Boltzman, pe la 1872, a arătat că cel puţin unele dintre fenomenele lumii fizice care, pînă la el, păreau definitiv şi implacabil ancorate în domeniul raporturilor strict deterministe, la un alt etaj de complexitate nu puteau fi descrise decît de concepte care aparţin probabilisticii. Se născuse „bunica” fizicii cuantice de azi! Relativ recent, abia în ultimile patru-cinci decenii, ideea unui viitor nedeterminist, a pluralităţii „viitorilor”, a buclelor de întoarcere spre prezent şi trecut care ţin loc de viitor şi-a făcut loc şi în gîndirea despre dinamica societăţilor. Nu suficient ca să fie măcar azi o abordare semnificativă, de mainstream.
Din păcate, a rămas în continuare cumva laterală, nu tocmai frecvent vizitată de cei care scormonesc temele dinamicii sociale.
Şi acum, fuga la realităţi, să dăm piept cu ele. Nu o mai iau de la Adam şi Eva, că nu e loc, ci mai dincoace puţintel. Aici, la noi acasă, în România. Dacă ai fi întrebat pe oricine din generaţia interbelică despre viitorul ţărişoarei şi al societăţii sale, cu siguranţă nimeni nu ar fi făcut proiecţia jumătăţii de secol de istorie petrecut în labirintul lagărului şi al aşa zisei societăţi socialiste. Acest viitor ciudat, strîmb şi profund deformant pentru România şi istoria ei, trecut, prezent şi viitor, nu a venit de la sine, aşa cum mîine vine în calendar după azi. Pentru ca el să fie posibil, cei care au ocupat cu forţa armelor prezentul României, cu tancurile şi tentaculele instituţiilor lor de represiune, au avut ca primă grijă să taie din rădăcină orice posibilitate a viitorului care ar fi decurs din trecutul de pînă atunci. Ca urmare, au exterminat pe toţi cei ce puteau, sperau sau măcar visau să mai articuleze acel trecut într-un viitor: bruma de clasă politică interbelică responsabilă şi capabilă de viitor, lăstarele intelectualităţii umanist-critice, a celor care au găsit cu cale să se opună fie şi simbolic noilor stăpîni, ori să se afle spre nenorocirea lor pe o poziţie socială care fusese decretată drept „duşmănoasă”. În loc de viitor, România a fost mutată în închisoarea unui prezent continuu, represiv şi fără orizont, demarcat fictiv de un trecut în cea mai mare parte inventat şi de un viitor fictiv, inexistent, dar decretat ideologic ca fiind „de aur”. Oricît ar putea să pară de ciudat, România şi societatea ei au trăit mai bine de jumătate de secol fără viitor!! Nu pentru că nu ar fi putut, nu ar fi vrut, sau nu ar fi încercat, adevărat, timid şi doar din cînd în cînd, să aibă unul, ci pentru că întreaga maşinărie a puterii a fost construită, mobilizată şi folosită extensiv pentru a distruge orice încercare de evadare din lagărul prezentului spre orice fel de viitor. Aşa se face că, la căderea „comunismului”, viitorul a dat buzna peste noi, pregătit nu atît în România, cît în laboratoarele care au decis „încheierea războiului rece” şi întoarcerea politică a Europei de Est la starea de dinainte de înfrîngerea, ocuparea şi împărţirea Germaniei, respectiv a Europei de o parte şi de alta a cortinei de fier. Şi, de atunci, nu s-au redeschis şi pentru noi porţile viitorului? Nu prea-prea şi mai deloc. Atîta cît am reuşit să înaintăm spre viitor este cuprins în dezvoltările instituţionale şi sociale aduse de apartenenţa la UE şi NATO. Tot restul, în schimb, este o lungă şi teribil de păguboasă salbă de bucle de întoarcere spre diferite staţii ale trecutului. Unele plasate într-o edulcorată şi în bună măsură inaccesibilă ficţiune de istorie interbelică, altele în trecutul mai recent. Deşi nu este deloc uşor de crezut, cele mai multe din aceste bucle au ca puncte de întoarcere fostul prezent al erei ceauşiste. Oameni, instituţii, aspiraţii politice şi sociale, partide şi ideologii profesate zgomotos în stradă sau mai cu morgă prin Parlament sunt încă solid ancorate şi se reclamă de la acest trecut, pe care nu se sfiesc să îl înfăţişeze azi ca pozitiv, plin de calităţi! După Decembrie 1989, reacţia dominantă a societăţii şi a politicii din România nu a fost deschiderea spre viitor, cu atît mai puţin un efort social coerent structurat, de perspectivă, susţinut măcar pe termen mediu, menit să faciliteze un viitor favorabil dezvoltării, ci recursul la bucle de întoarcere în trecut, ca înlocuitori de viitor. Acesta este mecanismul care a eternizat la noi „reformele” care nu schimbă mai nimic, iar atunci cînd schimbă mai mult strică decît sunt capabile să pună în loc ceva bun. Este nevoie de alte exemple?
Luaţi vă rog şi cercetaţi relaţiile şi dinamica României în raport cu temele şi punctele cheie ale structurii internaţionale de putere. Avem un război major la graniţă, iar Rusia se manifestă ideologic, politic şi militar ca o mare putere doritoare şi hotărîtă să întoarcă istoria la ceasul dominaţiei sovietice asupra Europei de Est. Pentru puterea putiniană de la Kremlin, orice mijloace sunt bune şi orice mijloace sunt deja folosite, inclusiv cele ale agresiunii, ocupaţiei şi distrugerii militare. Care este spectrul reacţiilor politice în România? La nivelul cercurilor puterii de guvernare, desigur, sprijin pentru liniile politice stabilite la Wasghinton şi Bruxelles. Nu de alta, dar de acolo vine nu doar firmanul de domnie, ci şi mazilul cu gîdele după el. Măsuri semnificative de restructurare a capacităţilor militare, dar mai ales ale celor sociale de răspuns în caz de criză majoră? Păi, cine are timp de prostii? Politica de la noi are de rezolvat problema „rotaţiei” la guvernare, a „succesiunii” la tronul de la Cotroceni şi, mai larg, a repoziţionărilor fără de sfîrşit a diferitelor grupuri şi haite politice la ugerul mereu plin al „vacii” numită stat şi afaceri bugetare. Pentru asta, mai zilele trecute, l-a chemat la raport alde Blaga pe ditai generalul-prim-ministru şi a făcut instrucţie cu el mai ceva ca Moş Teacă cu răcanii lui, plecaţi să lupte împotriva epizootiei. În văzul lumii, ca să se ştie cine e şeful, nu de alta!! Priviţi lucrurile din oricare unghi aţi voi şi descrieţi, vă rog, viitorul pe care aşa zisa politică de la noi îl deschide pentru dumneavoastră, pentru România şi pentru societatea ei. Niciunul! Un mîine rămas mereu doar semn calendaristic care este de fapt acelaşi azi, cu rădăcini adînci într-un ieri pe frontispiciul căruia scrie „Dezastru”.

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro