Trăim… trăim… trăim… trecem uşor, pe negândite, dintr-o nevoie în alta. Uneori, dintr-o bucurie într-o nenorocire. Sau invers, alteori. Dintr-o bucurie, într-o bucurie? Cine ştie, cu noroc, poate o dată, de două ori în viaţă. Mecanismele memoriei noastre au grijă să aleagă bobul de neghină. Cam 10% în sită, restul la gunoi. Chiar dacă bobul a fost mai pirpiriu, înainte de stocare, memoria are grijă să îl facă mare şi fălos. Iar, dacă era mănat, să îl albească. Dacă tecile spicului erau uneori mai mult goale, să pună câte un bob în fiecare, astfel încât să ne aducem aminte, atunci când vom avea nevoie, de preaplinul recoltei pe care am avut-o în acel an fastuos. Este adevărat, ţinem minte şi nenorocirile, mai ales pe cele mari. Pe cele mai mici le uităm relativ uşor. Pe celelalte pe care le păstrăm o viaţă întreagă, cu timpul, memoria are grijă să le stoarcă încet-încet de încărcătura emoţională negativă, devastatoare, pe care am resimţit-o atunci cînd nenorocirea a dat peste noi. În memorie, aproape orice nenorocire devine cel puţin suportabilă. Memoria noastră este grijulie cu noi. Nu vrea să suferim. E selectivă. În plus, tinde să coloreze în roz evenimentele pe care le transformă în amintiri. Uneori, la nevoie, stochează şi evenimente pe care nu le-am trăit niciodată. Inventează o parte din amintirile pe care le gestionează! Tot în favoarea noastră, desigur. Minunată, de credinţă, harnică şi cât se poate de folositoare această slujnică dată omului! Chiar şi atunci când ne părăseşte, o face tot în folosul nostru!
Cum rămâne, însă, cu memoria colectivă? Arhetipal, ea este reprezentată, începând cu oamenii modernităţii şi pînă azi, de „Cartea de Istorie”. Poate fi o carte, pot şi mai multe, biblioteci întregi care nu încap în nici o cameră construită vreodată în templele memoriei. Pot fi nu doar semne, litere, cuvinte şi istorisiri, ci şi construcţii, ori lespezi de mormânt sau ceea ce a mai rămas din ele după ce timpul a muşcat necruţător din piatră. Pot fi obiecte personale sau ale vieţii publice, adânc îngropate în ţarini, funduri de lacuri sau mări. Pot fi desene, picturi sau urme lăsate pe piatră de mâna, degetul sau piciorul omului. Din momentul în care puterea devine elementul hotărâtor în organizarea raporturilor sociale, colectivităţile au două tipuri de „memorie”. Una oficială, cea controlată, dictată, monopolizată de cei ce deţin puterea şi cealaltă. Memoria alternativă, neoficială, difuză, niciodată definitiv sedimentată, perisabilă, slab şi prea puţin structurată. Încă din timpurile străvechi ale pre-antichităţii a fost clar că, dacă vor să îşi menţină şi perpetueze puterea, deţinătorii ei trebuie să controleze „textul”, „cartea” memoriei colective. După cum la fel de clar le-a fost şi celorlalţi că lipsa oricărui control asupra „istoriei consemnate” echivalează cu falsificarea masivă a ceea ce au trăit oamenii acelor vremuri, iar adevărul vieţii lor nu are nici o şansă să fie vreodată cunoscut peste veacuri. În încercarea de a limita prăpastia dintre Adevăr şi „textul oficial al istoriei” vechii chinezi au recurs la o stratagemă care azi, în epoca manipulării totale şi la scară globală, ne pare pur şi simplu copilărească. Puterea nelimitată a împăratului avea o singură stavilă: aceea de a citi cronica oficială a propriei domnii, întocmită din consemnările fiecărei zile de unul dintre marii învăţaţi ai curţii, numit oficial în această funcţie chiar de către împărat! De când au inventat „scrierea istoriei” oamenii şi mai ales oamenii puterii nu au încetat să caute şi să folosească cele mai diverse stratageme pentru a „rescrie” istoria. Niciodată ca în vremurile acestea, însă, activitatea rescrierii istoriei nu a fost mai frenetică, mai larg răspândită şi atît de cuprinzătoare. Astăzi, nu doar oamenii puterii se dedau cu înfrigurare rescrierii zi de zi a istoriei. Istoricii sunt net mai multă vreme ocupaţi cu rescrierea istoriei, decât cu consemnarea ei. Sociologii, care au sesizat posibilitatea şi existenţa inevitabilă a istoriilor alternative, au decretat deja inexistenţa istoriei. Am rămas doar cu un trecut-prezent pulverizat în milioane de variante din care se pot închega tot atâtea istorii câţi povestitori.
Oamenii fără memorie ştim cum arată şi de ce performanţe sociale sunt capabili. Dar societăţile fără memorie? Aşa cum se desenează prezentul, viitorul lumii în care ne găsim pare să fie „societatea fără memorie” sau mai precis cu memorie intens variabilă, modificată neîntrerupt, scufundată în mit ideologic şi minciună. Încercaţi vă rog următorul exerciţiu de imaginaţie: ce credeţi că va scrie în cartea de istorie a veacului care urmează, peste o sută de ani să zicem, despre noi şi vremurile în care am trăit. Aici, în România. Aici în Europa. Aici în această lume pe de o parte ruptă între contrastele puterii, bogăţiei, resurselor şi capacităţii de a proiecta activ în viitor, iar pe de altă parte relativ integrată, dar total subjugată de obsesia puterii, a violenţei, a războiului şi distrugerii, niciodată serios preocupată de consecinţe. Nici măcar de cele mai evidente şi dăunătoare.
Presupunerea mea este aceea că, dacă avem puţin noroc, cineva cu har va fi scris pînă atunci „Istoria moftologică a României la cumpăna veacurilor XX şi XXI”. La capitolul politică, secţia preşedinţi: 4 bucăţi, fiecare din altă serie istorică. Unul al cărui destin a parcurs grotesc drumul dintre Macbeth şi Chiriţa în Provincie, altul din seria „cantemireştilor”, luminat, dar fără priză la manetele puterii, altul din seria „fanarioţilor” stînd cu o mînă întinsă la Poartă pentru firman, iar cu cealaltă apucînd harnic şi hapsân tot ce era de apucat prin ţară, pentru a împlini poftele tinere de îmbogăţire proprie, a neamurilor şi a acoliţilor care i-au slujit puterea, în sfîrşit unul pentru care Istoria nu va trebui să se obosească decât să îi consemneze numele. A fost Preşedinte şi atât. Două zeci şi patru de guverne, în numele cărora a vorbit scurt, cuprinzător şi bine unul singur, cel mai puţin semnificativ dintre cei unşi vreodată premier al Guvernului României: românii să se cam obişnuiască cu sărăcia! Toată istoria acestor decenii este istoria trecerii societăţii României de la sărăcia relativă, la sărăcia absolută, respectiv la formarea blocului tradiţional al fericiţilor 1% care au parcurs drumul istoric de la statutul de „fluieră vântu-n buzunare” la cel de miliardari şi multimilionari în bani buni.Era să uit: a fost şi vremea ciumei!
Cornel Codiţă
Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro
