“Căpitanii” de judeţ

Florin Negoiţă
În ultima vreme, asistăm aproape zi de zi la câte un spectacol cu zornăit de cătuşe şi declaraţii ameţitoare, toate sub formă de negare fireşte, ale căror protagonişti sunt dragii noştri politicieni. Frumoşii şi arătoşii care lasă mereu în urma lor un parfum fin, o undă de mister şi-şi activează instant neuronul responsabil cu respectul şi consideraţia, deşi inima – mereu surprinzătoare, ar pune-o pe loc de-o bârfă.
„Hmm… Domnu’ preşedinte!! Doamna director! Dom’ primar!” Ei, iacă-aşa. Aleşi de noi, plătiţi de noi, periaţi de noi, etcetera… tot de noi. Dar parcă începe şi creierul să dea semne de trezire atunci când vezi că sediul DNA a devenit loc de pelerinaj pentru parlamentarii şi politicienii corupţi, atât cei ce-şi desfăşoară activităţile legitime acolo unde se dă ora exactă, cică, dar şi pentru cei aflaţi la nivel judeţean sau local. Puterea în teritoriu, după cum bine vedem dacă ne luăm mâinile de la ochi, este, la cel mai înalt nivel al său, în mâna aşa-numiţilor „baroni” – preşedinţi şi vicepreşedinţi ai consiliilor judeţene – liderii supremi din teritoriu, Dumnezei peste tot şi din care numărul celor certaţi cu legea e deja îngrijorător de mare.
Având în spate Legea administraţiei publice din 2001, care i-a transformat în adevăraţi şefi ai judeţelor, baronii din Consiliile Judeţene au transformat aproape toate judeţele în fiefuri personale, în care clientelismul şi nepotismul sunt, de multe ori, legea nescrisă care menţine „ordinea” în teritoriu.
O hartă interactivă publicată de presa naţională arată că nu mai puţin de 32 din cele 41 de judeţe au cel puţin un şef cu probleme în justiţie, însă dacă luăm în calcul şi membrii simpli ai consiliilor judeţene observăm că întreaga ţară este împânzită de diverşi aleşi locali „întreprinzători” care, desigur, beneficiază de prezumţia de nevinovăţie garantată de lege, anterior unei condamnări definitive. Lista ruşinii devine din ce în ce mai grasă, iar oamenii aceştia, de noi aleşi şi tot prin noi rămaşi în funcţii uneori atât de nemeritate, par să se dezică de tot ce ar trebui să conţină caracterul unei fiinţe relativ normale, instalată în fotoliul cel mai înalt şi catifelat din judeţ. L-am văzut ieri, scos în şuturi şi cătuşe, pe şeful Consiliului Judeţean Buzău, Cristinel Bîgiu, prins într-un nesimţit flagrant de procurorii Anticorupţie, în timp ce lua o mită de 50.000 de euro. Banii urmau să fie daţi de către un om de afaceri pentru a câştiga contracte cu instituţia pe care onoratul domn preşedinte o conducea. Sigur, fapta nu s-a petrecut la noi în judeţ şi, teoretic, „nu ne priveşte”. Pornesc însă de la acest caz şi pentru că şi Buzăul face parte din România noastră dragă, dar mai ales pentru faptul că aceste obiceiuri care ar face-o inutilă şi pe mama ruşinii, s-au extins ca o ciumă peste aproape toate instituţiile mari, mici şi micuţe din ţară.
Este clar că nu trece o zi fără să nu vezi la ştiri, în timp ce mănânci un felul doi nu foarte festiv, cum alintaţii de judeţ comit câte o nefăcută, în mod obligatoriu de la cinci zerouri în sus. Cristinel de la Buzău postase un anunţ pe facebook, cu o oră înainte să fie săltat de la gura şemineului de mascaţi, încât dacă-l citeai ţi se înnodau imediat lacrimile sub bărbie. Pentru dragii de „amărăşteni” abonaţi cu „like” la pagina lui, toată un tricolor şi-un patriotism de te luau fiorii. Acolo zicea el ceva cu Moş Nicolae, oblojea bocancii cu cremă, şi invoca toate nucile şi portocalele de pe Pământ precum şi „liniştea” din căsuţe, de te loveau nostalgiile instant. Nu ştiu, există ipocrizie mai măreaţă? Mai „fals” decât atât, găsim pe altundeva? Când am citit mesajul acela şi în secunda a doua l-am văzut purtat pe sus de uriaşii cu ciorap pe feţe, mi-a fost ruşine. Cred că m-am înroşit şi de furie, dar sigur şi de ruşine. La propriu. Ca român, văzând iar, a nu ştiu câta oară, imaginile acestea, mi s-a facut silă, amar şi scârbă . 3 în 1. Pe loc mi-a venit în minte imaginea femeii din Arad, pe care o văzusem deunăzi, şi care deşi trăieşte şi îşi creşte cei şase copii într-o sărăcie cruntă, a predat poliţiei bănăţene un portofel plin cu bani şi cu carduri, găsit pe stradă. Portofel în care se aflau peste 2.000 de lei, o sută de euro şi carduri bancare doldora de valută. Femeia, slabă şi încercănată, înconjurată de puzderia de micuţi, unul mai flămând ca altul, spunea zâmbind că nici nu i-a trecut prin minte altceva şi că a alergat într-un suflet, cu teancul de bani şi carduri în mână, la poliţie, pentru a le da înapoi ghinionistului devenit brusc norocos, prin gestul ei. Vreau să-i ştiţi şi numele – Marta Sterciuc, de profesie amărâtă. Pentru că, din moment ce-i pomenim pe căpitanii de judeţ zilnic, ca pe sfintele moaşte, îndrăznesc să scriu şi numele unor oameni total necunoscuţi care deşi nu-s sălăjeni sunt tot români şi care demonstrează prin faptele lor că cinstea, caracterul, curăţenia sufletească sunt lucruri care n-au nicio legătură cu poziţia socială sau funcţia măreaţă în care unii se cred înşurubaţi pe vecie.
Omul, până ieri „şeful tău”, bossul, cel care îţi decide ţie, „anonimule”, banii şi mersul vieţii în urbea în care trăieşti, devine brusc un soi de nevertebrată agresivă la lumina bliţurilor şi ultra-impertinentă cu presa. Devine, în văzul lumii, un „scuipător” de invective şi flăcări asupra ziariştilor care vor ca oamenii să afle de ce dracu’ unora le pune Moşu’ cincizeci de mii de euro în ghete, în timp ce lor le trânteşte, din mers, două napolitane şi un deodorant. România noastră a devenit un schelet din care iată că unele hiene-şefe încă mai simt nevoia să rupă. Să sfâşie până nu mai rămâne nimic din ea. Pentru că în unele situaţii, tot mai multe, Dumnezeu oricât ar da, nu poate să mai sature.
Tot ce mă mai întreb acum este cine urmează?! Pentru că e clar ca lumina zilei că ăsta e doar începutul. Te apucă aşa o stare de nervi, indusă mai cu seamă de neputinţa ta, ca simplu cetăţean, în a controla câtuşi de puţin ceea ce te-a pus naiba să alegi cândva, încât îţi vine să te urci pe pereţi. Pentru că fără să vrem, devenim iar vinovaţii fără vină, pentru că noi i-am ales. Cu ei am decis să defilăm, cu cei ce zac acum prin beciurile poliţiei sau care, conform tendinţelor de toamnă-iarnă 2014-2015, vor lua calea DNA. Evident, arcuindu-şi umerii, revoltaţi, că „habar nu au pentru ce sunt duşi ei acolo”. Sigur aţi observat că pe niciunul nu-l săgeată vreun puseu de sinceritate sau demnitate, astfel încât să spună, măcar o dată, „da frate, am făcut-o, am greşit, asta e! Plătesc şi gata!” Nici vorbă, pentru că hoţia vine mereu la braţ cu laşitatea, zici că s-au vorbit!
Oamenii trebuie să devină mai vigilenţi, mai incisivi, mai dornici să clădească şi prin deciziile lor destinele sau bordurile urbei, şi să nu mai lase totul în adormire sau în voia şefilor, pentru că iată, aceştia sunt unii „căpitani” de judeţ, care, după caz, mai sunt şi directori la vreo şapte firme, toate cu profit bugăt – ce noroc! Nu-i înşir pe toţi că ne apucă dimineaţa, însă vă asigur că toţi sunt cetăţeni români, iar toate astea se întâmplă în România, şi nu în Insulele Feroe.
Da, am dreptul să spun că nu-i mai suport, că mi-e lehamite de ei şi faptele lor, că nu mai vreau să-i văd nici pe stradă, darămite lăfăindu-se în jilţuri satinate, iar eu să bat la uşa lor, cocoşat de emoţie şi înălţător respect. N-am chef să-i mai aud adresându-se ziariştilor cu „dă-te la o parte, nesimţito”, „lasă că te aranjez eu” sau „…de n-o să-ţi rup eu ţie toate membrele!”.
Nu mai vreau să citesc despre preşedinţi de consilii judeţene mituiţi, primari şmecheri, şefi de poliţie şmenari sau judecători mâncaţi de corupţie până la nivel celular. Nu generalizez – deşi uluitoarea cifră de 32 din 41 mi-ar da pe loc acest drept, însă cred că deja un lucru devine usturător de evident: Suntem conduşi, în mare parte şi după cum ne e „norocul”, de orice altceva decât de către fiinţe care să-şi merite titlul şi privilegiile unui conducător. Îţi vine să pui în locul lor orice altceva, care să aducă cât de cât a om şi nu a nevertebrată. Dacă oamenii nu vor îndrăzni să ia atitudine atunci când vor avea ocazia, în timp ce oricum DNA şi celelalte organe abilitate îşi fac datoria din ce în ce mai bine, vom trăi mereu sub umbrela găurită pe care astfel de „autorităţi” locale sau judeţene ne-o întind ori de câte ori vine vreo ploaie. Că în rest, milogeala şi datul cu săru’ mâna pe la uşile lor vor rămâne veşnic vii, fie că te duci cu vreun năduf colectiv, fie că ţi-ai paradit maşina într-o groapă care se adânceşte cu fiecare an ce trece.
Sigur, ne pare deosebit de rău pentru soarta crudă a unora dintre aleşii noştri care iau, înspumaţi, drumul penitenciarelor. Dar când mă gândesc la soarta noastră, a celor „nealeşi” şi la chinuiala asta de pe-o zi pe alta, mă ia plânsul.