Când vrei să pleci şi partidul nu te lasă

O nouă telenovelă îşi stoarce batista soioasă în aceste zile, pe bietele noastre ecrane, protagonistul ei fiind fostul ministru al Dezvoltării şi una din emisferele cerebrale din cutia ucrainiană a PSD-ului, Liviu Dragnea. Condamnarea sa cu suspendare a venit în urma dosarului privind fraudele de la referendumul din 2012, pentru demiterea fostului preşedinte Traian Băsescu, decizia luată de Instanţa supremă nefiind definitivă. La aflarea acestei veşti care mai aruncă o pată pe spinarea pesedistă, a început cascada tânguielilor şi justificărilor la emisiunile de profil, în care moderatorii, simpatizanţi sau nu- după caz-, i-au aruncat mingii la fileu lui Dragnea şi au prezentat o sentinţă a unei instanţe, asupra căreia oricum latri degeaba, ca pe o dramă fără precedent în politica românească. Între timp, liderii filialelor de partid din teritoriu i-au băgat în medicale pe lucrătorii poştei, punându-le în spate saci de scrisori de adeziune, simpatie şi încurajare trimişi spre Capitală. Sub sloganul „Liviule, nu ne lăsa”, până şi secretarului general Dragnea i s-a zburlit mustaţa de emoţie când a văzut cât e de iubit de oamenii din teritoriu. Ştia el, cumva, că izvoraşe de iubire faţă de partid, trec prin fiecare cătun din România, însă chiar la ditamai valul, mai ceva ca un tsunami, dă-o dracu‘- chiar nu se aştepta! Plic cu plic a fost desfăcut la sediul central, boceau secretarele, fetele de la bufet şi liftierele, de fâlfâia tapetul pe pereţi. Voci din partid spun că până şi tablourile cu Iliescu, de prin birouri, lăcrimau şiroaie. S-a citit plenar conţinutul adeziv al fiecărei epistole, prin care Liviu Dragnea era implorat, în urlete de durere, să nu facă cumva gestul de onoare. În timp ce maşinile cu sacii de scrisori veneau în coloană la Bucureşti, Dragnea ofta ca un bătrân îmbrâncit la intrarea în azil, şi cu mărgeluţe de lacrimi în ochi, făcea o mărturisire de ţi se făcea pielea pe spate ca la crocodil. „Din cauza acestui dosar, fratele meu a murit!” Haoleo, şoc şi groază! Neştiind iniţial care e legătura între fratele răposat şi lovitura de ciocan izbit de masa Instanţei, am tăcut şi am crezut în inocenţa din ochii trişti ai lui Liviuţ. Citind ce au mai scris şi alţii, mai pregătiţi şi mai cu relaţii decât mine, şi mergând pe firul şerpuit al evenimentelor, mi-am dat seama că farsa asta lacrimogenă devine şi penibilă, şi nedemnă. Fratele domnului Dragnea suferea de o boală incurabilă încă de la data la care se produceau primele audieri în dosarul fratelui Liviu. Boala, o neoplazie a plămânilor, nu era (şi nu este) o boală care să se declanşeze din cauza stresului, ci o boală de care nefericitul este de cele mai multe ori, direct responsabil. Fratele răposat, un fumător înrăit, suferea aşadar de această boală cu mult timp înainte ca acest dosar să se declanşeze. Una peste alta, Viorel Dragnea, colonel în rezervă al Poliţiei Române, a decedat în august 2013, la vârsta de 58 de ani, presa relatând atunci că acesta a trecut printr-o lungă perioadă de suferinţă cauzată de cumplita boală. El s-a stins din viaţă la o clinică din Istanbul, unde stătuse internat aproximativ două luni. În acel moment, Liviu Dragnea încă avea calitatea de învinuit de multişor timp şi fusese deja audiat de câteva ori bune, la DNA . Dincolo de starea neplăcută pe care o asemenea veste venită din partea unei Instanţe o produce în viaţa cuiva, mă întreb oare până unde pot merge unii cu dramoleta, cu trucurile ieftine, cu minciuna, în vederea stoarcerii de lacrimi, milă şi compasiune din partea populaţiei, a membrilor de partid şi de ce nu, a celor care potrivit spuselor domniei sale, i-au „omorât” fratele. Mi se pare nedemn, nebărbătesc, necinstit. Îl credeam pe Dragnea un om cu bun-simţ şi chiar i-am apreciat câteva mişcări politice abile, într-o vreme, însă ceea ce a declarat în faţa a milioane de telespectatori, simpatizanţi sau urâcioşi, este un act de laşitate. Demonstrează-ţi nevinovăţia, dacă crezi cu tărie în ea şi ai cu ce, prin alte mijloace, pe cât posibil demne şi mai ales adevărate şi nu invocând un frate care a pierit răpus de o boală adusă de două pachete de ţigări fumate zilnic, şi nu de un dosar care privea un referendum şi care nu avea nicio legătură cu cancerul la plămâni. Se înscrie aşadar, şi Liviu Dragnea în galeria celor care apelează la mucul şi lacrima publică, a celor care inventează poveşti nemuritoare şi melo-dramatisme pentru a scăpa basma curată şi a demonstra că nu e aşa cum zice Instanţa supermă, ci e aşa cum zice el, fratele răposat şi „ţara”, pe acolo pe unde hărţile judeţene încă se mai înroşesc.