Dintotdeauna, un post în sectorul public a fost văzut drept un loc călduţ şi sigur, unul care, deşi nu mereu bine remunerat, era perfect pentru un trai liniştit, cu lucru puţin şi stres minim. De când salariile din sistem au luat-o razna, a lucra la stat a devenit pentru mulţi un scop în viaţă. Antreprenori care ţin pe picioare o mică afacere, în care asigură pâinea pe mesele a două-trei familii, lucrători care au muncit o viaţă la patron, absolvenţi merituoşi de facultate, dar şi neveste coafate, fiice coborâte din merţan, toţi fac coadă în faţa instituţiilor bugetare ori de câte ori vreun post este scos la concurs. Cu extrem de puţine excepţii, aceste locuri de muncă sunt distribuite pe sprânceană, fără a se ţine cont neapărat de priceperea, experienţa ori calificarea candidatului, ci mai degrabă de „culoare”. Aşa a fost mereu, indiferent de „orientarea” celor aflaţi la putere.
Cunoşti pe cine trebuie, unde trebuie, eşti „vopsit” în culoarea în trend, tata, mama, soţul, socrul ori naşul de botez pot interveni cu o vorbă bună pe la „împărăţie” şi treaba-i rezolvată. Fie şi se deschid portiţele ca prin minune, fără să trebuiască să înveţi vreun paragraf dintr-o lege, fie mergi la concurs, iei punctaj de trecere la proba scrisă şi se reglează totul la interviu. Nu de alta, dar nimeni nu poate dovedi că nu ai fost cel mai cel ori că nu i-ai fi dat pe spate pe membrii comisiei.
Lista „răsfăţaţilor de soartă” este completată cu o categorie specială: cea a bugetarilor cu state vechi, porniţi la vânătoare de posturi ceva mai bine plătite decât cele pe care le ocupă. Cu pilele de cuviinţă, cât ai bate din palme se rezolvă de-un transfer/detaşare într-o instituţie mai generoasă cu salariaţii. Aceleaşi criterii „de performanţă” vor asigura un fotoliu confortabil şi „veteranii” care, la vremea lor, şi-au dovedit loialitatea faţă de cine şi ce trebuie, şi care îşi vor putea completa pensia cu un salariu dodoloţ încasat din banii statului.
Exemplele din jurul nostru nu sunt deloc puţine. Din păcate, însă, practica pare să se fi împământenit şi oamenii continuă să se mânjească fără pic de jenă.
Că un cîine a mușcat un om nu e știre. Dar că un om a mușcat un cîine, aia e știre. Deci, dacă în România un post s-a ocupat pe merit, prin concurs corect, atunci e știre.
Andreea, păi dacă la stat e mai bine, trebuie să ai pile ca să te angajezi, oare de ce i-o mâncat pe unii, să nu zic unde, cu privatizarea ? În anii 90, noii propagandişti, făceau clăbuci la gură cu vechi lozinci bolşevice întoarse pe dos. Privatizare totală, imediată şi necondiţionată era o lozincă. Metalurgiştii de la Întreprinderea de Ţevi aveau în regimul socialist salarii frumoase, Acum, diupă privatizare, au ajuns sclavi moderni ai patronilor argentinieni, câştigă cât jumătate din salariul unei măturătoare de la stat, de la spitalul judeţean !