Când fericirea are rictus de hienă

“Așa că, draga mea România, te-am părăsit. Te-am părăsit pentru că nu te pot salva, pentru că te-au căpușat penalii, plagiatorii și nesimțiții și mai ales pentru că n-ai ce oferi copilului meu, pentru că nu te văd revenindu-ți vreodată sau cel puțin nu în timpul care mi-e dat mie și copilului meu pe acest pământ. Te-am părăsit de frică să nu ne ucizi în spitalele tale infecte, în care colcăie bacteriile, șpăgile și șpăgarii, te-am părăsit pentru că nu vreau să bag plicuri în buzunare toată viața, nici la medic, nici la școală, nici nicăieri, doar ca să obțin un tratament normal. Te-am părăsit pentru că vreau să-l învăț altceva pe copilul meu despre viață, pentru că îl educ să fie blând, generos și bun și-mi dau seama că vreau să-l învăț să fie exact invers decât cum ar avea nevoie ca să „se descurce” într-o astfel de țară. Vreau să-l învăț să fie încrezător și optimist, așa că am plecat, de teamă să nu-i strivești visurile și să-i smulgi aripile pe care vreau să i le construiesc” – sunt câteva cuvinte încărcate până la refuz cu adevături triste, inserate de Ioana Boca pe pagina sa de blog – o jurnalistă româncă ce, după cum v-ați dat seama, a decis să plece din țară, cu cățel și purcel. Pentru că, la fel ca în cazul majorității rămase acasă, și ea a sesizat bine că, aici, speranța începe să moară. Încet, dar sigur…

Hai să fim serioși, să recunoaștem: din cauza frustrărilor acumulate și a mizeriei morale în care se scaldă de atâția ani România, câți dintre noi nu ne-am gândit – măcar pentru o clipă – să ne luăm lumea în cap, să ne facem bagajele, să plecăm în lumea largă?

Sunt sigur că majoritatea dintre noi ne-am gândit cel puțin o dată la acest aspect. Iar cei care, la un moment-dat, au avut curajul și inspirația să facă pasul ăsta, să plece, astăzi, sunt niște oameni fericiți. Cel puțin asta se vede pe fața lor – sentiment pe care, din păcate, îl văd din ce în ce mai rar pe chipurile românilor rămași acasă.

Cât despre noi, cei care am ales că rămânem, am hotărât asta pentru că am sperat că, la un moment-dat, lucrurile se vor îmbunătăți aici, că cineva, printr-un miracol, va schimba macazul și va îmbunătăți lucrurile acasă. Evident, nu-i vina nimănui că s-a alimentat cu speranțe, că a dorit să lupte cu sistemul, pentru el și familia sa, pentru copiii săi.

Și pentru că am început cu sentimentele Ioanei Boca, cel mai potrivit ar fi să o lăsăm tot pe ea să încheie. Cu o remarcă însă. Știu că majoritatea dintre noi am mai scos nasul dincolo de granițele țării și, poate îmi veți da sau nu dreptate: nu-i așa că, după o perioadă de timp petrecută “dincolo” (nu neapărat lungă), simțim, aproape de fiecare dată, că ni se face dor de țara asta? Așa cum e ea, cu bune, cu rele? Și tot acel dor se spulberă la primul contact cu realitatea românească? Da, mărturisesc că experimentul ăsta îl împart cu toți cunoscuții mei, ori de câte ori plecăm și revenim în țară. Cred că ceva e putred în toată situația asta antagonică, și încă mă strădui să descopăr adevărul…

“Și te-am mai părăsit pentru ceva, Românie, te-am părăsit pentru că, de la distanță, pot să te iubesc. De la distanță nu ți se mai văd poalele fustei roase de molii și nici basmaua petrecută peste gura fără dinți. Nu ți se văd nici mizeriile de sub preș și nici guzganii rozalii care îți rod coada de la mătură. Nu ți se văd nici șirurile interminabile de mașini, sufocate pe șoselele tale mici și înguste, nu se văd nici șoferii care înjură și te înjură, în timp ce mai îmbătrânesc câțiva ani stând pe la vreun semafor. Nu ți se văd nici cei câțiva kilometri de autostradă construiți în 20 de ani și nici penalii, netoții și netrebnicii care te conduc de atâția zeci de ani. De la distanță, tot ce văd e copilăria mea și oamenii dragi rămași acolo. Și asta pot să iubesc.

Te-am părăsit, Românie, ca să te pot iubi în continuare și-aștept să mi se facă dor de tine. Încă aștept”.