Am ascultat, de-a lungul timpului, de multe ori plictisit – enervat, diverse povesti despre lupta plina de eroism a Securitatii, in primul rand, si apoi a lui Ceausescu, cu fratii sovietici si, in acelasi timp, cu dusmanii capitalisti. Cartea „Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania” de Larry L. Watts (Rao, 2011) – carte ce ar face oarece senzatie, daca e sa cred unele relatari – vorbeste tocmai despre aceasta lupta, cat si despre posibilul fapt ca „Romania fusese de departe cel mai constructiv actor international din Blocul Sovietic si a devenit cunoscuta pentru capacitatile de mediere si realizarile in comunitatea internationala” (p. 715). Si ce daca? Cu ce i-a ajutat pe romani chestia asta? Cu aproape nimic. La fel cum nici eroismul, de data aceasta adevarat, al soldatilor romani din cel de-al doilea razboi mondial nu ne-a ajutat cu nimic. Aproape cu nimic.
De fapt, nici atunci nu am fost seriosi, trecand dintr-o tabara in alta, ca si in „anii de glorie” ai regimului ceausist. Printre altele, afisam un „anti-sovietism” (de parada) in numele socialismului, in timp ce faceam ochi dulci putredului capitalism. Nici macar comunisti (in sensul apartenentei la o comunitate ce si-a asumat acest destin, fie el si provizoriu) nu am putut fi pana la capat. Nu m-as mira sa nu respectam nici astazi conventiile, intelegerile ce stau la baza NATO si UE. Amintiti-va doar de celebra „butada” basesciana cu licuriciul cel mare.
Detaliile cartii mentionate – detalii, intr-adevar, spectaculoase si picante – la scara istoriei chiar nu conteaza la modul serios. La fel cum nu vor conta nici detaliile (foarte probabil, picante si spectaculoase) „regimului democratic” de dupa 1989. Si pentru ca singurul mare moment istoric al Romaniei „moderne”, si pe care l-am facut cat de cat noi, este cel al Marii Uniri din 1918 (1919). Restul sunt variatiuni pe tema „licuriciului cel mare”.
