Bun-rămas şi bun-venit

Într-un cadru cam ţeapăn pentru gusturile mele şi fără să dea pe afară de prea multă autenticitate şi firesc, noul Preşedinte al României, Klaus Iohannis a depus jurământul de credinţă faţă de ţară şi popor.

Puţin copleşit de ceremonial, Iohannis a avut un discurs liniar, previzibil, nu foarte pompos, discurs care mie unul mi-ar fi placut mai mult daca nu ar fi fost citit cap-coadă. Rigiditatea lui e oarecum explicabilă, Iohannis nu este un personaj foarte învolburat, în atitudine, mimică sau discurs şi deocamdată cel puţin, acest lucru pare a fi benefic României, fiind ceea ce lipseşte din peisajul ultimilor douăzeci şi cinci de ani. Ani în care senzaţionalul, circul, mascarada, spălatul rufelor în public au devenit, toate adunate la un loc, un fel de stemă a României. Una din certitudinile pe care Iohannis le aduce la Cotroceni este aceea a calmului, la braţul diplomaţiei. Restul celor aşteptate, au nevoie de timp ca să devină (sau nu), certitudini.

Fireşte că la un asemenea ceremonial nu putea lipsi şi binecuvântarea Bisericii, prin prezenţa şi strângerea de mână de care Klaus Iohannis a beneficiat din partea ÎPS Patriarhul Daniel, tivuit şi împodobit cu aproape un kilogram de aur şi aşezat pe unul din locurile de onoare de la ceremonial. Lânga domnia sa au fost aşezaţi Principele Radu Duda- o prezenţă la fel de discretă şi decentă aşa cum ne-a obişnuit mereu, dar şi cei doi foşti preşedinţi ai României, cu terminaţia „escu”, Emil şi Ion. Scaunul lui Ion Iliescu trebuia dotat şi cu o plăpumioară, noptieră şi ceas deşteptător, acesta dormind cu vise pe aproape tot parcursul ceremonialului. Aici, Parlamentul are o bilă neagră pentru slaba organizare, la care se mai adaugă o bilă gri-şoarece, având în vedere coşurile hidoase, cu flori de plastic, care stateau semeţe în prima linie, la maximă vedere ca orice kitsch autentic.

Concluzionând asupra ceremoniei depunerii juramântului, putem spune că acesta n-a ieşit din niciun chenar, nici în bine nici în mai puţin bine.

Predarea-primirea „serviciului” la Cotroceni a fost şi ea o festivitate destul de înţepenită, nimic care să încălzească puţin atmosfera în afara protocoalelor învăţate pe de rost de la şefii cei mari până la liftiere şi femeile de serviciu. S-au strâns mâinile preşedinţilor şi primelor doamne într-o perfecţiune robotică, n-a greşit nimeni direcţia, coafurile au rezistat, zâmbetele au staţionat pe figuri exact conform timpului alocat acestei activităţi. De remarcat a fost si contrastul între ţinuta sobră şi oficial-bleumarină a doamnei Maria Băsescu şi rochiţa primăvăratică, imprimată şi curajos-finisată o palmă deasupra genunchilor a doamnei Carmen Iohannis, criticată de cârcotaşii cu ifose de designeri, ca fiind cam prea „îndrăzneaţă”. Dacă doamna Iohannis ar fi afişat nişte picioare de paznic, cu siguranţă nimeni n-ar mai fi avut nimic de spus, putea să vină şi în pantalon scurt. Asta aşa, pentru că e musai şi un pic de can-can pe care sunt convins că şi personajele implicate şi-l asumă din start, fără probleme.

Ca orice „început”, care vine imediat în urma unui „final”, întreg ceremonialul a avut totuşi ceva trist în el. Nici şampania şi nici bradul de Crăciun din sala Unirii de la Palatul Cotroceni nu au reuşit să dea acestei festivităţi bucuria perfectă pe care dealtfel o şi merita, fără discuţie. Înclin să cred că plecarea lui Băsescu, gestul lui de „la revedere”, „expresiile” reale, pe care el şi fosta primă-doamnă nu reuşeau să le ascundă perfect, au reprezentat pentru români un punct de interes mai fierbinte decât instalarea oficiala a noului cuplu prezidenţial, la Palat. Asta pentru ca românul rezonează mai adânc şi mai bine cu partea lacrimogenă a unei poveşti, mai ales de un asemenea nivel, decât cu fastul şi sclipiciul specifice unei noi învestiri, în cea mai mare funcţie care există într-o ţară. Ştiam că Iohannis este noul Preşedinte, deja „stirea” era consumată, pentru marele public, însă şi simpatizanţii dar mai ales cei care l-au urât pe Traian Băsescu, au aşteptat, fiecare în „săli” şi stări diferite, momentul în care dupa zece ani, Traian Băsescu a plecat pentru totdeauna de la Cotroceni. Cred că a fost momentul de maximă emoţie autentică- stare rarisimă în astfel de protocoale scrobite şi puse dinainte pe hârtie pe puncte şi secunde.

Fiecare dintre noi am putut vedea atât „tristeţea celui care pleacă” cât şi „bucuria noului venit” şi am ales fiecare să păstrăm starea cu care am rezonat mai mult. Ceea ce este însă cel mai important, dincolo de filmul puţin inversat adică „finalul” şi mai apoi…”începutul” este faptul că ne dorim, cu toţii ca ceea ce a fost bun, atât cât a fost, să rămână şi în agenda noului Preşedinte, ce nu a fost bun, firesc, să fie urgent anulat iar ceea ce am ascultat, sub formă de dorinţe, planuri, deziderate şi promisiuni, cu puţin timp în urmă, să prindă, măcar jumătate din toate, viaţă.

Să privim cu mai multă încredere şi cu mai puţin scepticism instituţia prezidenţială, să reuşim şi noi, aşa cum fac alţii, să ajungem să ne iubim Preşedintele şi să ieşim din sfera de ură, dezbinare, critică nesfârşită şi negativism, stări cu care din păcate ne-am blindat prea mult în ultimul sfert de secol.