S-a creat în timp, un soi de judecată strâmbă, o “oală” în care, indiferent despre cine vorbim sau din ce instituţie – de stat să fie – îi băgăm pe toţi bugetarii. “Noi vă dăm salariile. Prin noi trăiţi”, aud, şi-n culcare şi-n sculare, bugetarii, din partea multor cetăţeni. De cealaltă parte, instituţia pe care o deservesc, îşi arcuieşte mereu umerii când e vorba să aducă un plus de bine şi în viaţa lor. Nu vreau să le ridic bugetarilor statuie şi nici să-i transform în martiri, ceea ce vreau să ştiţi este că avem bugetari în judeţ care muncesc de le sar capacele, şi câştigă sub 1.000 de lei pe lună. Măririle de salarii promise au rămas în această fază, de promisiune, de mulţI ani.
Se mai adaugă acolo, nişte sporuri ingrate, se mai cârpeşte cu câte 20 de lei, în fine; concluzia este că la sfârşitul lunii, banii din portofel trezesc, în cazul multor bugetari, mai întâi râsul isteric şi pe urmă plânsul. Fetele de la “buletine” sau paşapoarte, ori de prin multe alte instituţii, oameni care ling zilnic sute de documente, ceritifcate de naştere, declaraţii, contracte, buletine din 1900 toamna şi te miri ce alte înscrisuri soioase şi pline de microbi, şi care trebuie să lămurească, să calmeze şi să mulţumească cozi întregi de nemulţumiţi, tac şi îşi fac treaba fără să mai spere în ceva bun. De la ei şi până la angajaţii din Primărie, Prefectură sau Consiliul Judeţean, care costată că un coleg care are aceeaşi vârstă, funcţie şi aceleaşi responsabilităţi dar lucrează în altă parte, câştigă de trei ori cât el, aberaţiile din sistemul bugetar românesc şi implicit sălăjean, se ţin lanţ.
Sigur, instituţiile bugetare trăiesc şi din banii noştri însă, fiind în slujba noastră, nu putem să le aruncăm mereu mămăliga în geam şi să le spunem că îi cărăm în spate. Unii îşi fac datoria exemplar, cei mai mulţi şi-o fac bine, sunt oameni cunoscuţi, apreciaţi, iubiţi. Alţii… ca în orice pădure cu uscăturile ei, se orientează şi fac orice altceva decât ceea ce sunt plătiţi să facă. Îi vezi pe la cumpărături în timpul programului, pe la cafele, sau îi uită Dumnezeu la.. ţigară, cu telefonul în mână, însă exemplele sunt, din fericire, puţine. Aşa este peste tot şi Sălajul nu face excepţie însă în ansamblu, bugetarii sălăjeni sunt oameni care îşi fac treaba, ajută, sunt amabili şi, mai ales cei care intră în contact cu publicul, desfăşurând o activitate solicitantă, stresantă, zi de zi, dau dovadă de resurse nelimitate de răbdare şi înţelegere. Când vine însă vorba ca statul să mişte un deget şi pentru ei, porţile se închid precum ecluza de la Agigea la codul roşu de inundaţii. Salariile sunt mici, eu – pentru că nu mă tem de nimeni aşa cum unii dintre ei se tem, pe bună dreptate să spună plenar – pot spune fără teama de a greşi, că remuneraţiile, în multe cazuri sunt de tot rahatul. Sunt jigniri, nu salarii.
În plus, atunci când există cadrul legislativ care ar permite un mic sprijin şi pentru ei, sunt mereu puşi la colţ iar cei mari, care au oricum alocate fonduri pentru toate aberaţiile din lumea asta, spun că nu sunt bani. Dacă ştiţi că nu sunt bani, de ce Dumnezeu mai daţi legi prin care acordaţi, fictiv, bani care…nu există? Ei bine, bani sunt şi vor fi mereu. Bugetele cresc cu sute de milioane, de la an la an, dar pentru sclavi, nu, nu sunt bani. Pe naiba. E vorba de voinţă, de un plan financiar cinstit şi corect, de apreciere şi de drag de oameni. Despre asta este vorba. Nu cere nimeni cu carul, nici măcar cu paharul. Oamenii vor să simtă că legea e lege şi pentru ei. Vor să înţeleagă de ce un coleg care desfăşoară aceeaşi activitate, pe aceeaşi funcţie, câştigă triplu faţă de cât câştigă ei. Vor să le fie şi lor un pic mai bine pentru că în rest, şefii sunt şi vor fi mereu nemulţumiţi şi le vor cere tot mai mult, oamenii vor spune mereu că îi cară în spate iar statul le va întoarce mereu fundul şi le va spune „ciocu mic şi joc de gleznă, că rămâi şi fără job dacă mai vociferezi mult”.
Dincolo de înjurături, blamări mai mult sau mai puţin pertinente ori meritate, ură sau dispreţ, bugetarii au nevoie de noi iar noi avem nevoie de ei. Şi prin serviciile şi activitatea lor, şi prin faptul că mulţi dintre ei ne sunt parteneri de viaţă, părinţi, copii sau oameni care fac parte într-un fel sau altul din viaţa noastră. Statul, până una-alta, este dator să le explice acestor oameni, de ce, în timp ce unii pleacă în vacanţă, ei fug în instanţă şi se luptă pentru recunoaşterea şi respectarea unor drepturi prevăzute de legile emise tot de el, măria-sa, statul.
“Asta-i România”… pentru mulţi bugetari şi nu numai pentru ei; ci pentru multe, din ce în ce mai multe categorii de salariaţi care trăiesc lună de lună adevărate drame. Atât ei cât şi cei care depind de ei – copii, bătrâni sau parteneri de viaţă care dintr-un motiv sau altul, nu au un loc de muncă.
