Boala lui Dumnezeu

Cornel Codiţă

Fiţi pe pace, Dumnezeu se simte bine…..Mă rog, cel puţin din punct de vedere medical. În rest nu ştiu ce să spun, dar, la câte are pe cap, n-ar fi de mirare să aibă şi el unele probleme. Ceea ce pot să vă spun, însă, este că „boala lui Dumnezeu” face ravagii în lumea muritorilor. În ce constă maladia? Simplu: unii oameni încep să creadă şi să se comporte cu semenii lor ca şi când ar avea nelimitate puteri şi neîngrădite drepturi asupra „supuşilor” lor. Cîteva categorii profesionale şi ocupaţionale sunt în mod particular vulnerabile: medicii, procurorii şi judecătorii, funcţionarii publici, gardienii închisorilor, comandanţii militari, profesorii, poliţiştii, mahării serviciilor „secrete”, preoţii şi alţi falşi sau autentici îndrumători spirituali. Chiar şi ziariştii sunt uneori loviţi de năpastă. După cum uşor se vede, este vorba în primul rând despre profesiile şi ocupaţiile care acordă un grad relativ mare de autoritate celui care le exercită, asupra celor cu care interacţionează. Părinţii în raport cu copii lor, ori şi ai altora, sunt aproape fără excepţie loviţi de molima aceasta, în forme mai uşoare sau mai grave. Unii nu mai scapă… toată viaţa! Ultimii pe listă, desigur, oamenii politici ajunşi stăpâni ai guvernării şi „stâlpi” ai puterii.
Nu întâmplător, am început cu doctorii. Cultura lor profesională, cea în care sunt scufundaţi încă de pe băncile facultăţii, cea în care fac primii paşi în meserie şi ulterior cea pe care o cultivă în jurul lor ca „mediu natural”, pe care o transmit „urmaşilor”, le inoculează în doze mereu sporite şi le cultivă constant convingerea că, într-un fel sau altul, „joaca de-a doctorul” împarte rolurile de la sine, firesc, radical şi definitiv: pacientul este muritorul vulnerabil în căutarea „salvării”, doctorul este „dumnezeul” invulnerabil, atotştiutor şi atotputernic de care depinde, care îi poate da şi uneori chiar îi dă salvarea pe care o caută şi de care are atâta trebuinţă.
Deşi nu este exprimat astfel, doctorii „învaţă”, simt, sunt lăsaţi să creadă, încă din primele stadii ale formării profesionale că au un fel de drept inerent de viaţă şi de moarte asupra pacientului. Ceea ce spune medicul, diagnosticul, indicaţiile şi soluţiile terapeutice, medicaţia prescrisă sunt obligatorii pentru pacient. Şi dacă sunt eronate? Chiar şi când sunt grav eronate! De ce? Pentru că aşa a spus doctorul! Dixit Dominus! Pacientul nu ştie şi nu poate fi niciodată presupus că ştie mai bine decât medicul la care s-a dus să se caute, ce are, ce-i trebuie şi de ce are nevoie ca să se facă bine. Şi, dacă nu pacientul, atunci cine? Doctorul, desigur! Ceea ce uneori, chiar dacă nu foarte des, se dovedeşte o ipoteză grav eronată! Desigur, diferite societăţi, în diferite timpuri, au simţit nevoia să ţină cât de cât o balanţă între drepturile, autoritatea doctorului asupra pacientului şi răspunderea lui pentru deciziile pe care le-a luat şi, mai ales, pentru consecinţele acestor decizii asupra sănătăţii prezente şi viitoare a pacientului. Se cheamă „răspundere” şi este atât morală, cât şi legală. După cum o dovedeşte cu vârf şi îndesat practica socială, aceste măsuri sunt departe de a curma ravagiile făcute de „boala lui Dumnezeu” în rândul doctorilor şi al altor categorii de profesionişti ai îngrijirii medicale. La noi, publicul, ajung doar „poveştile” cu totul extraordinare. Ele sunt însă doar vârful unui iceberg uriaş de care se izbesc zi de zi o mulţime de „bărcuţe neajutorate”, doar pentru a fi strivite şi trimise în eternitatea străfundurilor de ape. Doctorii sau asistenţii medicali ce îşi omoară cu bună ştiinţă pacienţii, nu mai vorbesc despre cei ce-i schilodesc şi îi incapacitează, nu din cine ştie ce pornire criminală, ci pentru nu ştiu şi nu pot altfel, ori mai rău, pentru plăcerea jocului de-a Dumnezeu, sunt desigur excepţii, dar nu mai sunt de mult doar rarităţi în practica profesională a asistenţei medicale. La alţii, ca şi la noi. Noutatea este aceea că, în România, subiectul a fost până acum tabu. Abia recent a ajuns la suprafaţă, în presă. Şi asta, datorită unor condiţii speciale, cele ale contestării destul de largi, inclusiv din interiorul profesiei medicale, a procedurilor şi atitudinilor terapeutice prescrise oficial şi obligatoriu, fără nici o referinţă la particularităţile cazurilor. Pacienţii internaţi cu diagnosticul „covid” nu au mai fost trataţi de medicul curant, ci de o autoritate invizibilă, atotputernică, aflată deasupra oricărei căi şi puteri de contestare. Ca urmare, pacienţii, în număr mare, au mai ieşit din spitale doar cu picioarele înainte. Fără cruce, lumânare sau preot. Şi fără nici un control, medical şi legal, asupra tabloului complet al cauzelor deceselor, asupra consecinţelor procedurilor şi tratamentelor la care au fost supuşi, respectiv a rolului jucat de acestea în, nu rareori, precipitatul şi prematurul exit. Justiţia din România a făcut pasul peste Rubicon. Are de procesat cazul a doi medici, acuzaţi de procurori de provocarea conştientă şi premeditată a morţii unor pacienţi aflaţi în îngrijirea lor. Este acesta „sfârşitul istoriei”? Al indisputabilei imunităţi, inclusiv legale, de care s-au bucurat medicii din România, până acum, în raport cu pacienţii trataţi, în raport cu erorile profesionale comise şi cu ce consecinţe au pentru sănătatea pacientului? Eu cred că nu! Nu doar pentru că sunt un „pesimist profesionist”, ci şi cu ceva temei. Iar temeiul vine din constatarea că întrega societate românească, de azi ca şi de ieri, are ca experienţă fundamentală, formatoare şi de rezistenţă, soluţiile autoritarist-conservatoare. Iar, în acest tip de cultură socială, pe care ultimii 30 de ani nu doar că nu au împins-o spre schimbare, ci, dimpotrivă, au reuşit să o întărească, „autoritatea” are întotdeauna şi aproape necondiţionat dreptate. Are din principiu şi mai de fiecare dată câştig de cauză. Nu i te poţi opune eficient în nici un fel şi nici nu are vreun rost să o faci. Poţi să cârteşti, poţi să faci glume mai mult sau mai puţin muşcătoare pe seama ei, poţi să încerci să „te izolezi”, într-un fel sau altul, sau să evadezi cu totul, dar în nici un caz să consumi energie, să rişti şi să te zbaţi pentru a lupta contra ei. De aceea, nu cred că justiţia din România va face vreo diferenţă în cercetarea şi soluţionarea cazului excepţional cu care şi-a încărcat agenda. Indiferent care va fi soluţia. Joaca de-a Dumnezeu face prea mulţi şefi, şefuleţi şi şefuţi „fericiţi”, pe unii chiar şi bogaţi, ca să fie aruncată la lada de gunoi a istoriei, aşa, cu una cu două. Cultura libertăţii, adică contrariul culturii în care trăim, presupune cu totul alte legi şi perspective asupra socialului, alte modele şi soluţii instituţionale, alte tipuri de educaţie şi formare, alte tipuri de valori sociale, de care această generaţie, ca şi cele vreo patru-cinci-zece care au precedat-o nu s-au bucurat niciodată.

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro