Avem nevoie de un altfel de vot?

Motive ar fi cu zecile. Printre câteva lucruri bune, hai să le numim, cu indulgenţă, notabile, venite din partea unora dintre ei, parlamentarii noştri nu vor mai vedea votul meu la toamnă, dacă, bineînţeles, vor mai candida la alegerile de la sfârşitul acestui an. Nu am să menţionez cele câteva lucruri bune care au venit în urma şederii lor în fotoliile din Palatul Parlamentului, pentru că ar însemna să spun ceva de genul “jandarmii au asigurat paza la X obiectiv”, „medicii au asigurat garda în acest weekend”, ori „profesorii au participat la examenele de Bac, în acest an”.

Am să spun un singur motiv pentru care actualii parlamentari sălăjeni nu vor mai vedea votul meu, pentru că, dincolo de indulgenţă, răbdare, ori înţelegere, nu-mi mai rămâne pe fundul sufletului nici o urmă de raţiune pentru care aş mai acorda votul pentru un viitor mandat deputaţilor şi senatorilor de Sălaj. Lăsând la o parte susţinerea promisă de fiecare în parte, pentru multe proiecte care nu au mai văzut vreodată nici măcar lumina tiparului, supărarea cea mai mare şi dezamăgirea supremă rămân cele legate de şoseaua ocolitoare a Zalăului, care, timp de mai mult de două mandate în Parlament ale aleşilor noştri, a rămas în acelaşi stadiu, de legendă pierdută în praful TIR-urilor care ne terorizează, de decenii, viaţa şi sănătatea. Indiferent câtă înţelegere aş avea, nu mai pot şi nici nu mai vreau să votez la toamnă „la fel”, pentru cei care, în urmă cu câteva luni, le explicau zălăuanilor, ce contribuţie au avut la demersurile făcute în vederea reluării lucrărilor la acest obiectiv care ne-a mâncat zilele şi nopţile, de peste zece ani. Vina pentru această situaţie nu le aparţine exclusiv, însă, o mare parte din ea este a lor.

Am citat atunci, cu subiect şi predicat, ceea ce fiecare deputat şi senator a spus cu privire la acest blestem numit Centura Zalăului. Dacă veţi avea curiozitatea să recitiţi acest material, publicat în 5 februarie în cotidianul nostru, veţi constata că din el, nu rezultă, de fapt, nimic concret „de bine”. Ici-colo, câte o părere concretă, pierdută într-o ideaţie searbădă, deşirată, câte un demers timid prin Parlament, un discurs, câte o scuză, sau o vină, aruncată sub formă de pisică moartă, în grădina vecină. Atât şi nimic mai mult. Chiar şi să fi existat explicaţii ori justificări plauzibile, până la urmă, pe noi, rezultatul ne interesează.

Rezultat neschimbat de peste un deceniu. Până şi Jiboul ne-a luat-o înainte; de alte oraşe, ce să mai vorbim. Premierul Cioloș a anunţat, sâmbătă, intrarea în linie dreaptă a centurii din Suceava, după o aşteptare lungă de… trei ani. Sălăjeanul din fruntea executivului chiar a subliniat, în discursul său, acest lucru, „după o aşteptare de trei ani…”. În micul şi „ghinionistul” Sălaj, aşteptările se măsoară în decenii. Nici măcar faptul că avem un sălăjean în fruntea Guvernului, nu pare să ne poarte noroc: nu se poate, şi pace! De parcă am discuta despre un tunel pe sub Meseş, acest proiect din care mai lipseşte, practic, o jumătate, iată că râmâne, şi prin munca şi efortul parlamentarilor, un proiect neterminat, care arată exact aşa cum este: abandonat sau, cum spun autorităţile, “în aşteptare”. Îi invit pe aleşii noştri să viziteze zonele locuite din cartierele zalăului, acolo pe unde, la fiecare 30 de secunde, pământul se scutură ca la un cutremur, sub roţile mastodonţilor.

Îi invit să ia loc la masă, ori pe un pat, în casele oamenilo, să vadă zidurile şi temeliile crăpate, ori să asiste la fenomenele paranormale prin care alarmele locuinţelor prornesc, din senin, din oră în oră, fără să existe vreo “urmă” de efracţie. Îi mai rog să recapituleze dezastrele de pe şosele şi străzi, accidentele teribile, să vadă şi să simtă noxele şi praful care se ridică de sub roţile şi din eşapamentul mamuţilor pe 20 de roţi, care ne crapă, la propriu, oraşul, zi şi noapte. Acesta este unul din motivele pentru care eu nu îi voi mai alege pentru un nou mandat. Pe celelalte nu le mai expun, vă las pe fiecare să vi le reamintiţi, să le dimensionaţi astfel încât, peste doar trei luni, să ştiţi exact ce sau mai precis pe cine vă doriţi, ca reprezentanţi, acolo, la Bucureşti.

Pentru următorii patru ani, pentru următoarele proiecte, pentru anii care vin şi care, presupun, vi-i doriţi să fie altfel. Sau, mai precis, pentru proiectele vechi de când lumea, rămase agăţate în cui, ca o “poftă” municipală de secol 21 care mai poate aştepta, aşa cum se regăseşte în opinia, dar mai ales în faptele lor.