Majoritatea romanilor se plang de criza, mai abitir ca pe vremea epocii de aur, cand se lua curentul seara, la opt. Apasat de saracie, de somaj, de frig, boala sau foame, fiecare isi vede propria lui suferinta ca pe cea mai grozava durere de pe pamant si are senzatia ca povara pe care o duce pe umerii sai este covarsitoare. Intr-un egoism crescand, romanul invata se fie european, sa nu-i mai pese de semenul sau. Valtoarea vietii, a nimicniciei, il face pe om sa amplifice trairile sale si sa minimalizeze problemele vecinului sau.
Romanul nu mai face gesturi de mila, nici macar nu le mai gandeste, cu toate ca se bate toba ca e timpul postirii, al daruirii. E doar zarva si parada. Sufletul romanilor s-a impietrit de la Revolutie incoace, in pofida dezlegarilor la spiritualitate. Acum cand nimeni nu-l mai urmareste duminica la care biserica merge, cand nimeni nu tine socoteala la semnificatia vorbelor si faptelor, romanul nu mai vrea la biserica, nu mai merge cu colindul.
Departarea de lumea sa proprie, de interiorul sau sufletesc si penetrarea in universul pagan al materialismului, fac din romanul de altadata, cu inima mare, o fiinta oarecare. Ceva ce exista, ce alearga dupa hrana, doarme, percepe cu nesat stirile si asteapta ca maine sa-i fie mai bine. Un fel de insecta vie, pusa intr-o cutie de sticla, care traieste pentru ea.
Prea putine exemple contrazic aceasta teorie. O situatie cu totul deosebita s-a petrecut ieri, pe strada. Un tanar de conditie medie, dupa aspect si imbracaminte, a intins un mar unei pensionare zgribulite. Imi dai mie un mar? a intrebat femeia mirata. Poate marul nu-i era de folos pentru ca femeia avea acasa livada, ori poate nu avea dinti cu ce sa-l roada. Dar gestul in sine a fost de o maretie aparte. De la un necunoscut, la altul. Nu putem sti daca femeia a perceput darul ca pe un semn al bunatatii si sensibilitatii sufletesti. Nu stim daca i-a servit la ceva. Dar credem ca, cu certitudine a folosit unor trecatori care au asistat la intreaga scena. Pentru ei marul dat de tanar poate fi un semnal de a nu uita sa fie mai buni, mai umani si de a sterge din gandurile lor propriile poveri, neputinte sau suferinte.
Bucuria care patrunde in sufletul celui care daruieste o covarseste, de cele mai multe ori, pe cea a celui care primeste. A face bucurii semenilor nu presupune sa fii om mare, cu conturile doldora de bani, iar un gest marunt, exprimat printr-un obiect ce nu costa o avere, te face sa uiti ca e criza si ca toate necazurile au pogorat pe tine.
