„Asta nu vă spun. La revedere!”

 Da, l-am ales, aşa cum au făcut mulţi alţi români. Fie „emoţional”, fie pe facebook, fie departe de casă, l-am ales şi am crezut, ignorând semnalele care erau evidente atunci, în 2014 cu privire la cine este de fapt cel pe care îl voi alege. Am pus cu putere ştampila pe buletinul de vot crezând că voi vedea în fruntea ţării un om cu spiritul neamţului adevărat: harnic, sincer, corect, deschis, lipsit de viclenie, de aroganţă, ferit de pericolul de a căpăta aerul celui venit din provincia cea curată şi transformat, peste noapte, într-un bucureştean “fake”. Am urmărit comportamentul preşedintelui ţării la ultimele apariţii în faţa presei, implicit a poporului.

Rigid, crispat, ciudos. Am simţit răutatea şi dispreţul mascate într-o grimasă specifică perdantului care nu acceptă şi nu ştie să gestioneze demn şi bărbăteşte, o înfrângere. Un om care tratează poporul care l-a ales de ca şi când ar fi un moşier, cu fraze tărăgănate cu evidente accente imperative, spuse pe un ton zeflemist, care nu doar că nu conving, ci realmente irită. Combinaţiile de cuvinte de genul “fe-li-ci-tări câştigătorilor”, “votul popular” sau “asta nu vă spun”, au avut ca de obicei, doze consistente de suficienţă şi aroganţă cât să te umple de nervi, ca cetăţean şi telespectator. Aş adăuga şi ironia abundentă. Preşedintele înţelege, însă nu acceptă o stare de fapt: anume că în această ţară există un popor din care emană o voinţă, într-un scrutin, o voinţă majoritar îndreptată într-un anumit sens, din nenumărate motive perfect explicabile, indiferent că mie, ţie ori altora, ne convine sau nu.

S-a întâmplat şi la case mai mari, ultimul caz fiind SUA, acolo unde aţi văzut bine că după câteva sute de nemulţumiţi ieşiţi în stradă să conteste un vot majoritar, lucrurile s-au calmat pe acest segment, democraţia a limpezit apele, oamenii au înţeles, şi-au continuat vieţile acceptând un rezultat al majorităţii. La noi, poporul, în faţa unor oameni aşa cum este preşedintele încă în funcţie şi nu doar domnia sa, nu contează. Partidul, interesul personal, eu, al meu. Eu decid, eu aleg, eu desemnez, eu fac tot. Prevederile constituţionale se interpretează mereu altfel decât trebuie interpretate, ajungându-se de cele mai multe ori în faţa Curţii, pentru ca cei mai înalţi magistraţi să reitereze ceea ce spune actul fundamental al ţării. Cu alte cuvinte, da, aşa e cum spune Constituţia, ce nu înţelegeţi? M-a deranjat răspunsul (care va intra în istorie alături de “ghinion” “decizia magistraţilor mă nemulţumeşte profound” şi multe alte citate epice ale d-lui preşedinte): “Asta NU vă spun!” (cu scrâşnitul din dinţi aferent). Cum adică, domnule preşedinte? Vă rog să ne iertaţi îndrăzneala, tupeul, nesimţirea, dar… cum adică, „asta nu vă spun”? V-a întrebat cineva ce cremă de faţă folosiţi sau ce vi se serveşte la desert? Pentru că, iertaţi-ne din nou, dar este halucinant ceea ce spuneţi, cum reacţionaţi, cum ne priviţi. Iar cuvintele pot continua astfel încât, şi cei care nu au realizat până acum, să înţeleagă că nu despre ei este vorba în propoziţia din fruntea statului ci despre el, al lui, cu el, pentru el. Atât.

Puţin mai jos de El, mă rog, interesele celorlalţi – perdanţi care – asta este – ne place sau nu, au ieşit lamentabil din tot ce înseamnă politică românească, pe uşa din dos – şi care îi apără interesele şi nevoile, atât cât o vor mai putea face. Un preşedinte a cărui grijă este ca, în momentul în care Viloiul Lac 15 sau cum s-o numi, va fi gata (se lucrează intens de doi ani, la renovări) să se poată instala cu totul şi forever în ea, evident, prin cel de-al doilea mandat pe care tu, cetăţean roman, i-l vei acorda. S-a înţeles? Îmi pare rău să văd cum îmi iese din suflet, cu paşi măreţi şi hotărâţi. Preşedintele nostru nu înţelege nici acum că atitudinea sa trebuie să sufere o schimbare profundă, chiar dacă acest lucru necesită un efort colosal. Mai ales acum, într-un timp în care lumea dă în foc şi oamenii mor la sud, la vest, la nord ori la vest de noi, pe capete, iar contextul politic internaţional escaladează cote catastrofale.  

Într-un timp în care popoarele trăiesc drame de neînchipuit şi atrocităţile par să se reverse aidoma unui vulcan planetar, eu am în faţă un preşedinte care îmi oferă jumătăţi de fraze, rânjeşte şi se uită la mine de foarte sus, un şef de stat care tratează presa cu un dispreţ aproape perfect făcând totul după bunul său plac şi care nu pare câtuşi de puţin preocupat de lucruri care ţin cu adevărat de un preşedinte, şi mai puţin de amestec nefiresc şi care excede cadrului legal în treburi care au fost decise deja de votul poporului. Desigur, când eşti preşedinte, şi te numeşti Iohannis, rolul pe care îl ai în închipuirea ta este cu mult mai mare şi mai bogat decât cel pe care ţi-l oferă Constituţia. Cu toate acestea, istoria a demonstrat că astfel de oameni nu au viaţă lungă în conştiinţa şi mai ales sufletele românilor.

Istoria a demonstrat că nici fotoliile nu rezistă prea mult sub astfel de posterioare. Chiar dacă, recunosc cu mâna pe inimă, nu sunt şi nu am fost niciodată fan al tricourilor roşii, nu pot să nu văd evidenţa şi să nu recunosc penibilul în care şeful statului şi camarila sa politică insistă să se adâncească, săpând şi mai adânc după ce oricum au ajuns pe fundul prăpastiei. Românii vor un Crăciun în care să nu mai audă vorbe de două parale, zâmbete false şi aroganţă. La 27 de ani de la Revoluţie, românii vor să simtă, în sfârşit, o garanţie a zilei de mâine, a unui trai lipsit de conflicte care să se deruleze zi şi noapte în faţa lor, lungit la nesfârşit de cei pe care i-au ales.

Românii simt mai mult ca oricând atunci când sinceritatea este mimată, iar dacă mai adăugăm şi indecenţa politică, lipsa unui minimum de respect faţă de popor şi autismul general de care dau dovadă cei mai mari oameni în stat, înconjuraţi fiind de o Europă în flăcări, atunci nu trebuie să ne mai mire nicio surpriză care va veni din partea acestor oameni pe care, şi acum doi ani şi acum câteva zile, am pus ştampila.