Apocalipsa după PSD

Florin Negoiţă
Eşecul răsunător al „tancului roşu” în alegeri, dar şi în viaţa politică românească actuală, a făcut pe lângă multe altele, ca şi cearşaful din geamul PSD să zboare fâlfâit, astfel încât să putem asista astăzi la cea mai mare reprezentaţie de bâlci şi panaramă din istorie, pe care până şi focile din arena circului ar fi invidioase. Din momentul în care primul-ministru încă în funcţie l-a felicitat pe marele învingător în alegerile prezidenţiale, spiritul PSD a făcut implozie, iar ceea ce vedem acum în faţa ochilor este un peisaj sinistru de început de sfârşit. Nici că ar fi fost mai potrivită o altă ocazie ca această formaţiune politică să-şi pună poalele în cap şi să iasă sub toate formele, limbajele, grimasele şi gesturile în faţa noastră, pentru a ne arăta insistent cu cine am avut de-a face şi – ghinion, încă mai avem. Pe undeva e firesc ca mai toţi membrii partidului marcant al politichiei româneşti, ros până la căptuşeală de moliile şmechere, să aibă reacţii care mai de care mai halucinante. Pentru că atunci când ai osul cel mare între dinţi şi vine aşa un vânt al trezirii populaţiei şi ţi-l smulge cât ai clipi, disperarea de cauză generează spectacole care chiar nu trebuie ratate. Principalii miei sacrificaţi fără drept de behăială, Marian Vanghelie, Dan Şova şi Mircea Geoană, vor rămâne pe o pagină a istoriei politicii româneşti scrisă cu mâna stângă. Conducerea de partid comite însă o mare nedreptate, întrucât albumul post-mortem al pesedeului ar fi trebuit în mod normal să conţină mai multe poze decât cele ale proaspăt – expulzaţilor amintiţi. De remarcat este capacitatea de supravieţuire, fără consiliere din partea psihologului, a celor trei slujitori foşti cândva de onoare ai PSD. După ce au fost îmbrânciţi pe scări şi trimişi cu bocceluţa în spate unde or vedea cu ochii, în ciuda avertismentelor ei s-au întors pe scara de incendiu şi au început sa scoată care pe unde poate, tot ceea ce în mod normal, în condiţii de victorie, n-am fi ştiut, văzut sau auzit în vecii vecilor, amin!
Vanghelie nu mai conteneşte cu datul ochilor peste cap, siderat de uimire „cum naiba a putut el sa facă parte atâţia ani din gaşca asta camuflată şi să bea cafeaua de zi cu zi lângă nişte corupti, prefăcuţi, „mincinoşii naibii care sunteţi, lasă ca are să vedeţi voi…” (plus alte blesteme populare, live în prime-time la TV). Mariean a regurgitat în faţa camerelor de luat vederi tot ce a înghiţit (voit sau nu) la cantina partidului în decursul anilor. Despre Dan Şova n-ar fi multe de spus, faptele lui bune fiind totuşi mai multe decât principalele vine care i se aduc la cunostinţă, prin gardul PSD-ului – el fiind acum în afara lui după cum spuneam. Nu mi-am imaginat niciodată că Şova va face vreodată parte din grupul renegaţilor, pentru că alura lui sigură şi ţeapănă, de fiecare dată şi în faţa oricărei probleme, nu se pupa cu nicio logică a acestui scenariu. Veteranul Mircea Geoană, al cărui declin îşi are începutul încă din vremea eşecului cu pelicula „Mihaela, dragostea mea!”, rămâne totuşi victima perfectă a războiului PSD, personaj în care astăzi, nici să vrei, şi tot nu te lasă inima să mai loveşti! Politic, acestui om nu i se mai poate întâmpla nimic mai rău decât atât. Sacrificarea lui, în acelaşi spirit de partid şi de stat în vederea „păstrării obiectivităţii” rămâne una cu iz de Hollywood. Este memorabilă imaginea ieşirii din sediul social-democrat, în seara fatidică a excluderii, privirea pierdută în bureţii microfoanelor, poziţia smerită, de ghiocel, toate ar putea fi speculate regizoral într-o viitoare producţie cinematografică. Însă Mircea Geoană, cu toate relele care i se pun în spinare, rămâne totuşi o figură de referinţă în legenda PSD având totuşi un nivel de inteligenţă cu mult peste media turmei şi un bun-simţ politic aparte, care l-a consacrat în lunga lui şedere prin toate funcţiile, la PSD. Lista celor care ar fi trebuit să plătească pentru acest deznodământ trebuia să fie dacă nu alta, măcar una mai cuprinzătoare. Astfel, este o enigmă cum nici până astăzi, şefa compartimentului „arme, muniţii şi vorbe grele”, Gabriela Firea nu păţeşte nimic din moment ce, după primele cercetări, ea este cea care a lăsat butelia deschisă în latrina sediului. Măcar o mustrare acolo…ceva care să-i ciufulească bretonul dacă nu şi poziţia. Nici vorbă, coafura rezistă! Nimeni nu îndrăzneşte să o tragă la răspundere pentru că cine o face, se poate trezi pe loc dat în gât la presă sau dacă nu există vreun microfon şi o măsuţă prin preajmă, primeşte instant din partea jandarmului cu fustă, un jet de fixativ drept între ochi. Mai rea ca o şefă de arest, doamna Firea Pandele scapă în continuare nesupravegheată şi fuge, în papuceii de casă, pe la conferinţe de presă, aruncând sistematic mămăligi în geamurile altora. Cu toate acestea, paradoxal, uite ca n-o scoate nimeni din priză, ea păstrând acelaşi nivel de agresivitate şi o cadenţă de 600 aberaţii pe minut, mai ceva ca mitraliera. Nici cămaşa de forţă nu mai reprezintă vreo soluţie în cazul ei, atâta timp cât are gura descoperită. Deci, din raţiuni încă necunoscute, pesedeul rămâne pe mai departe cu ea pe stoc.
Învaluită în mistere şi ceaţă deasă este şi aura lui Liviu Dragnea. Deşi cel puţin un set de pedepse şi le-a ispăşit deja prin curajul lui, fiind mereu împins din culise ca să dea veştile proaste. S-a mizat pe faptul că îl ajută şi fizicul întrucât mimica lui e mereu aceeaşi indiferent ce anunţă. Acuzat că nu are decenţa să facă un pas înapoi, el uită versurile cântecului şi face doar doi paşi înainte, cu graţie şi acelasi zâmbet de şugubăţ mustăcios. Deşi, aşa cum rezultă în urma rechizitoriului întocmit de cei daţi naibii, şi el a cusut la goblenul catastrofei, alături de Victor Ponta şi sus numita Găbiţa Gură-de-Aur. Ar fi un gest decent ca în loc de drepturi şi „zile”, „Domnia sa” să mai ceară şi nişte scuze şi să bată în retragere, măcar aşa, din respect faţă de cei izgoniţi şi cu mâinile cărora a scos, în timp, o gramadă de castane din foc. Prin urmare, astrele nu i-au surâs nici lui ci s-au tăvălit de râs pe bolta cerească.
Mai departe… „scapă cine poate”, vorba lui Victor; şi tot cine poate, cu putin noroc, se poate agăţa de „colacul Iohannis”, doar-doar se va salva de la inevitabilul înec cu bulbuci.
Odată devenite publice năravurile celebre ale partidului, anarhia, dezbinarea, ura şi răzbunările s-au instalat în scaunele ramase goale ale marelui bastion, de care până şi „bunicuţa” fondatoare se dezice, scuipând în sân, ori de câte ori are ocazia. Şi slavă Domnului, ocazii au fost mereu pentru că Ion Iliescu, în existenţa lui matusalemică, în PSD nu s-a dat la o parte nici în ceasul al doisprezecelea. Deşi a obţinut toate titlurile, decoraţiile şi ridicările în stratosferă, de pe faţa Pământului, el nu s-a retras astfel încât să rămână până la sfârşit „onorific”. Şi-atât. Nu şi nu! Mereu s-a aflat în capul mesei indiferent despre ce era vorba în propoziţie, mereu a dat indicaţii preţioase, a strâmbat din nas, a supravegheat aproape orice activitate din interior şi a fost prezent-moţ, ca să ştie toţi cine e tătucul. Nici când intra cu ochelarii aburiţi în sediu nu exista vreo şansă să nu găsească locul din capul mesei; mergea pe pipăite, îi înghiontea pe toţi cu umbrela şi tot îl nimerea! El nu a înţeles că lumea pur şi simplu s-a săturat de el, cei din partid au obosit să-l mai perie zilnic, iar prezenţa lui activă zi şi noapte acolo, nu-şi mai avea măsura firească. Ion Iliescu nu a înţeles niciodată că ce e mult, nu-i puţin! Şi de parcă n-ar avea destule pete pe existenţă, iată că mai primeşte una mare, în urma scufundării corabiei PSD. Ca o ironie a sorţii, nici domnia sa nu-şi mai recunoaşte „pruncul”, cândva durduliu şi roşu în obrăjori, dar ajuns astăzi ca un golan cu sufletul stafidit de păcate. Nu, nu mai e copilul lui, nu-l mai vrea şi gata, s-a terminat cu şmecheria!
Celebrul citat iliescian „măi, animalule!” şi zicala din popor „io te-am făcut, io te omor”! sunt foarte potrivite acum. Deci, doamnelor şi domnilor, iubiţi simpatizanţi şi dragi meseni, bomboana pe colivă e aşezată exact de cine trebuie! (aplauze).
Karmă stârmbă, soartă tristă, deznodământ tragic. Partidul Social-Democrat şi-a pierdut aproape tot capitalul de încredere şi toate resursele de legitimitate pe care le mai avea în faţa românilor. Iar cei care au coloana vertebrală dreaptă, şi încă fac parte din acest partid, cu siguranţă îşi vor face bagajele şi vor migra, cu foc pe coadă, către alte ţinuturi politice. Pentru că se va lăsa cu vărsare de sânge, având în vedere că toate faptele mai vechi sau mai noi care au demontat acest partid şi l-au făcut să fie atât de antipatic în ochii tuturor, abia acum capătă coperţi şi numere de înregistrare. Deci treaba e nasoală rău! Totuşi premierul susţine ideea de dreptate şi declară sec, cu glas tremurat, „Justiţia să-şi facă datoria”. Păi uite că şi-o face.
Ar fi multe de spus pe marginea acestui subiect, desprins din scena noastră politică, subiect pe cât de vast, pe atât de tragi-comic.
Un serial lung, plin de suspans, trădări, răsturnări de situaţii, intrigi şi drame, serial care se pare, va sfârşi pe stil rusesc: cu lacrimi-şiroaie şi batiste fluturate în urma trenului.