Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la Zalău, la cofetăria Carpați unde savuram mereu câte o prăjitură, la mama care ne striga să venim repede în casă să facem baie pentru că ”se ia apa”, la cinematografele ”Scala” și ”Libertatea” unde ne duceam mereu la film, la orele de școală de după-amiază… Doamne, ce mulți mai eram! Nu mai aveam loc în școli și eram nevoiți să facem cursuri după ora 12.00. Când mă gândesc la farmecul copilăriei, deși nu aveam atâtea, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, fraţii, surorile, bunicii și rudele erau în putere și sănătoşi. Casa ne era îndestulată, iar băieții şi fetele ”megieşilor” erau de-a pururea în petrecere cu noi. Şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Și pe atunci şi eu eram veselă ca vremea cea bună, sturlubatică şi copilăroasă ca vântul în tulburarea sa. Ce vremuri frumoase! Ce dragu-mi era oraşul nostru cu Valea Zalăului, care atunci, nu era plină de atâtea gunoie şi buruieni. Drag îmi era tata, Dumnezeu să-l ierte, mama, vecinii, tovarășii mei din copilărie, cu care, în zile geroase de iarnă mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara, în timpul liber şi-n vacanţă ne întâlneam ”afară”, în faţa blocului sau la bunici. Ce vremi și ce oameni mai erau pe atunci! Ș-apoi Zalăul, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un oraș de oameni fără căpătâi, ci un oraș vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu: gospodari tot unul și unul, cu oameni de cuvânt, fără corupție, fără corupți, fără şomeri, fără antreprenori, fără infracționalitatate, fără fântâni multicolore, fără semafoare inteligente, fără investiții cu bani europeni, fără ipocrizie, fără populism. Ce știam noi ce-i ăla? Eu mi-aduc aminte de Zalăul plin de oameni care făceau cinste orașului. N-am auzit atunci, copil fiind, de atâtea rele și bube. Chiar dacă au fost, câte-s acum…. . Ce mulți eram: fete, flăcăi, lume! Acum, cu toată prosperitatea, cu tot luxul, cu toate florile, cu toate drumurile asfaltate, cu toate investițiile, celor care ne conduc de la Revoluție încoace, ne împuținăm. Blocurile rămân goale, școlile se închid din lipsă de copii. Ce mulți au plecat! Unii de tot, alții departe, în alte orașe și țări, pentru un viitor mai bun. Ce mulți…. Parcă toți cei buni au plecat. Ne împuținăm pe zi ce trece. Ne pleacă tinerii și asta-i crunt! Şi cel mai crut e faptul că cei care ar trebui să-i oprească, nu o fac! Viziune, pas. Perspective, pas! Pentru că la noi, aici, la Zalău sunt, vorba poetului ”La noi sunt cântece şi flori şi lacrimi multe, multe…/Din vremi uitate, de demult,/Gemând de grele patimi, Deşertăciunea unui vis/Noi o stropim cu lacrimi…Sub cerul nostru-nduioşat/E mai domoală hora/ Căci cântecele noastre plâng/ În ochii tuturora”.
”Amintiri despre Zalău”
