Daniel Săuca
Astăzi nu scriu despre „femeia motostivuitor” (va veni vremea și pentru acest subiect). Vă (re)aduc în atenție o întâlnire cu prof. Petru Bonțea la „Rotisorul politic”, de la Radio Transilvania Zalău, din septembrie 2010. Asta, apropo de „starea învățământului”…
(…) Rep.: Vă ştiu de multă vreme. Sunteţi un critic destul de dur a ceea ce nu se întâmplă bine în sistemul de învăţământ, şi tocmai din această perspectivă vă invit să puneţi punctul pe i. Care credeţi că ar fi principalele baiuri ale sistemului de învăţământ din România?
Petru Bonţea: Înainte de a mă referi la principalele baiuri ale sistemului de învăţământ, aş vrea pe scurt să vă spun o întâmplare la care am fost martor. Undeva pe la mijlocul anilor 90, am participat la Cluj la un simpozion organizat de Ministerul Învăţământului, simpozion care avea genericul „Educaţia, o şansă pentru fiecare”. Acolo au participat reprezentanţi ai judeţelor din Transilvania. Prezidiul era format din un secretar de stat, Romulus Pop, un distins profesor de fizică din Baia Mare, dar era în prezidiu şi fostul prefect al Clujului, scriitorul Grigore Zanc. Atmosfera simpozionului a fost una triumfalistă. Toate judeţele parcă raportau la o plenară de partid ce teribile realizări au, ce elevi excepţionali au, ce rezultate minunate au la nivelul întregii zone pe care o păstoreau. Şi la sfârşit, tot în această atmosferă triumfalistă, domnul prefect îi dă cuvântul domnului secretar de stat Romulus Pop. Secretarul de stat, puţin surprins, zice „credeam că s-au terminat perioadele în care cine este de la eşalonul superior neapărat trebuie să tragă nişte concluzii. Dar dacă m-aţi întrebat acest lucru şi m-aţi pus în postura asta, ştiţi ce, aseară am fost la o emisiune interactivă la Tele7abc, şi acolo a fost tot aşa o atmosferă de aceasta, de automulţumire, legat de situaţia învăţământului şi un elev de la Sf. Sava mi-a pus următoarea întrebare: «D-le ministru, dacă suntem atât de inteligenţi, şi avem rezultate aşa de grozave, de ce trăim aşa de prost?». Şi eu, dacă m-aţi pus să spun un cuvânt de încheiere, vă plasez această întrebare. Vă rog să răspundeţi acestei întrebări. După părerea mea, aşa cum este şcoala astăzi, aşa va fi şi ţara mâine”. Ei, de atunci, vă rog să mă credeţi, pe mine m-a frământat enorm de mult această întrebare pusă de elevul de la Sf. Sava. Dacă suntem atât de inteligenţi, de ce trăim aşa cum trăim? (…)
P.B.: M-aţi întrebat care sunt baiurile, din punctul meu de vedere. Baiurile sunt de mai multe feluri. În primul şi în primul rând, cred eu, că din 89 şi până astăzi nimeni nu a avut curajul şi nu a avut puterea să ia o decizie politică în ceea ce priveşte modificarea conţinuturilor învăţământului şi modicarea numărului de ore la care sunt supuşi elevii noştri. Între cele două războaie am avut o lege a învăţământului excepţională, dar a venit reforma din 3 august 1948 care a modificat total sistemul de învăţământ românesc, aducându-ne modelul bolşevic, ajungându-se până în situaţia în care nici nu s-a mai gândit un sistem românesc tutelat de cel bolşevic. S-au tradus pur şi simplu manualele şi s-au copiat iniţiativele lor. Şi acest învăţământ s-a desfăşurat în 20 de ani aproape fără modificare. Până prin anii 68. După 68 au început să apară modificări care să se adapteze cât de cât la cerinţele societăţii de atunci. Sigur, reforma din 1948 s-a bazat în primul rând pe elemente de natură cantitativă. Şi atunci s-au mărit enorm numărul de ore, s-a mărit cantitatea de informaţie pe care elevii trebuiau să o acumuleze. Sigur, pe vremea aceea se vorbea de lagăr socialist şi lagăr capitalist. Trebuia lagărul socialist să demonstreze că este mult mai capabil decât lagărul capitalist. Şi atunci s-a introdus acest tip de învăţământ cu elemente cantitative. Memorare, memorare, memorare fără să fie studiat niciodată care este efectul şi calitatea produşilor după acest sistem. Consider că după 89 ar fi fost nevoie imediat de o revenire la un învăţământ apropiat de cel dintre cele două războaie, sigur cu acumulările obţinute de toate ţările dezvoltate şi noi mereu ne uităm către Vest, şi acolo trebuie să ne uităm, că la Moscova ne-am uitat până am orbit… Dar, nu a existat voinţa politică să se petreacă acest lucru.
Pamblici.