Alfabetul – un “dușman” al prezentului

Presa în general şi cea de calitate în special, a intrat, de multă vreme deja într-o fază vecină cu colapsul. Trăim timpuri în care “scrisul frumos” devine din ce în ce mai ignorat din motive care ţin, pe de o parte, de evoluţia tehnologiei dar şi de interesul tot mai scăzut pentru citit. La cărţi nici nu mai fac referire, cred ca doar un “parastas” literar ne mai poate aminti de ele, având în vedere faptul că prin librării intră zilnic patru, cinci persoane, cu vânzătoare cu tot. De parcă n-ar fi oricum trist ce se întâmplă, tipul de presă care face burta mare este exact cel mai nociv şi lipsit de valoare. Vinzi de rupi dacă îţi asiguri zilnic pe prima pagină o fotografie cu nou-sositele în clubul gonflatelor, dacă ataci subiecte de larg interes cum ar fi partajul vreunui cuplu sclipicios de pe la Strehaia sau Vâlcea şi cum îşi împarte acesta mochetele şi lustrele, dacă informezi cu lux de amănunte despre parteneriate mondene, în care una din părţi să fie ori fotbalist, ori prezentator meteo, ori manelist. In momentul în care un implant de păr sau o pereche de proteze de silicon tind să devină subiecte de interes major, te întrebi dacă lumea chiar despre asta îşi doreşte să citească.

Nu toată lumea, evident (slavă Domnului!) însă dacă avem o majoritate care asta cere, cred că ieşim din normalitate, cu cartonaş roşu. Mă refer la şansele pe care le avem, şi care în acest fel duc de râpă limba română, cultura noastră, valorile, respectul de sine, ca naţie. Având în vedere influenţa pe care presa o are într-o societate, efectele pe care le produce servirea zilnică a unor lucruri atât de neimportante şi jenante sunt mai grave decât am putea crede. Iar aceste efecte se vor vedea abia mai târziu atunci când tinerii de azi se vor trezi adulţi care habar nu vor avea cine a scris “La Medeleni”, cum se scrie corect Vasile Alecsandri sau cine naiba a fost  Maria Callas. Pentru că nici măcar pe Google, sau cine ştie ce motoare cu neuroni artificiali vor mai apărea, ei nu vor şti ce să caute sau mai precis, pe cine. Sau dacă vor şti, nu vor fi interesaţi. Copiii noştri încep să întâmpine probleme din ce în ce mai mari în privinţa scrisului în sine, de mână.

Alfabetul suferă nişte mutaţii oribile sub degetele lor, literele sunt înlocuite stupid şi iraţional, cratima a dispărut din multe penițe, vocabularul a rămas şchiop, sărac şi cu dinți lipsă. Învăţătorii încă mai beneficiază de clauza primilor ani de şcoală, în care cei mici, instinctiv cel puţin, sunt dornici să cunoască arta scrisului şi a cititului. Însă profesorilor le moare încet şi sigur speranţa şi certitudinea că efortul lor va da vreun rezultat durabil, la nivelul maselor şi nu doar selectiv. Nu generalizez, desigur, avem încă, elevi, copii buni, foarte buni, silitori, curioși, dar rândurile majorității încep să capete un alt aspect, ai puțin fericit.
Părinţii, prinşi în vâltoarea vieţii, hăituiţi de  bănci, de șefi, de probleme, de stresul targeturilor de la locul de muncă sau de problemele de acasă, reuşesc cu greu să se mai implice adânc în problemele copiilor, în a le detecta lipsurile, a le redirecţiona interesele, a le închide din când în când laptopurile sau telefoanele. Chiar dacă ar face asta, s-ar lovi de o atitudine refractară din partea copilului, care oricum nu ar pricepe adevăratul motiv pentru care mama îi închide laptopul şi îi pune o carte în mână, sau de ce tata îi dă cu smartphonul de parchet. Aceste acţiuni atrag alte sentimente, mai puţin frumoase şi mai puţin întrebări de genul “oare ai mei au dreptate?”
Copiii care astăzi stâlcesc cu bravadă literele, vor schimonosi mâine, fără să ştie, principii valoroase. Nu vor avea cum să creeze plus valoare, să dezvolte ceea ce au deja, să păstreze comorile pe care alţii le-au făurit chiar cu preţul vieţii. Tocmai pentru că această genă a curiozităţii faţă de frumos, faţă de nobil şi valoros, începe să dispară din structura noastră celulară. Trist este că facem eforturi să alungăm din noi interesul pentru valori şi lăsăm loc deşeurilor media, tocmai pentru că încurajăm acest gen de presă sau televiziune.
Nu trebuie generalizat acest aspect, dacă am fi în această situaţie, am fi pierduţi definitiv. Însă această dramă începe să capete dimensiuni îngrijorătoare.

De ziarele tip tabloid, cele mai vândute de altfel, ce să mai vorbim, ai senzaţia că proxeneţii, cartoforii şi agramaţii s-au îngrămădit cu toţii buluc, la reconversie profesională şi s-au făcut jurnalişti.
În timp ce alte state subvenţionează presa de calitate, o sprijină impunând desigur anumite reguli (una dintre ele fiind de exemplu, existenţa unui volum consistent de articole cultural-educative), la noi statul tace şi dă cu şutul. Unele ţări au realizat finalmente că aceasta este soluţia, binele şi calitatea să pună la colţ derizoriul, penibilul şi prostia. Şi au trecut la fapte. La noi… Dumnezeu cu mila, şi El, atât cât mai poate avea milă pentru lucruri pe care noi le menţinem voit. Presa adevărată e rămasă oricum, de multă vreme, aproape a nimănui, însă chiar şi în această situaţie  nimeni dintre cei care au pâinea şi cuţitul nu vor să o mai ajute, să o mai susţină. Presa nici în orfelinat nu ar mai avea loc, peniţele de aur sau argint nu mai primesc cerneală, cele de tinichea însă, da. “Ziarul bun” umblă pe străzi şi mai depinde doar de oamenii care sunt, în sinea lor, o valoare.
Singura şansă de supravieţuire o reprezintă aceştia. Oamenii care încă mai cred în lucrurile de calitate, care prin respectul de sine refuză să consume ceea ce o mare parte a presei servește pe tavă, ca pe un fazan umplut cu de toate, kitschios şi grobian. Oamenii care încă îşi doresc să citească fie în ziare fie în paginile de presă online despre orice, însă care au pretenţia unor materiale bune, decente, cu umor bun, care să transmită o stare. Aceşti cititori sunt de fapt singura “corabie” care ne mai ţine la suprafaţă şi cu siguranţă principala raţiune pentru care presa de calitate încă nu a murit.