Alege o cuminţenie

Campania naţională în vederea strângerii sumei necesare pentru ca statul român să devină proprietarul operei “Cuminţenia Pământului” a lui Constantin Brâncuşi, continuă. Şansele, însă, ca suma necesară să fie strânsă în totalitate în timpul care a mai rămas sunt destul de reduse. În prezent, ”Cuminţenia pământului” este în proprietatea moștenitorilor arhitectului Gheorghe Romașcu, care a cumpărat opera de artă de la Constantin Brâncuși în anul 1911. În luna martie, Guvernul României a înaintat o ofertă de achiziţie care a fost acceptată de proprietarii operei, Paula Ionescu şi Alina Şerbănescu. Din suma de 11 milioane de euro, Guvernul României va plăti 5 milioane de euro, iar pentru restul ei Ministerul Culturii a lansat o subscripţie publică naţională. Conturile sunt deschise până în 30 septembrie, deci încă o lună.

Opera “Cuminţenia Pământului” a fost realizată de Constantin Brâncuşi în 1907 fiind expusă pentru prima dată în 1910, la Bucureşti. Campania “Brancuși e al meu“ are aşadar ca scop strângerea sumei de șase milioane de euro pentru achiziţia operei de artă. Preţul solicitat de doamnele moştenitoare, de departe, este unul care mie îmi pare umflat, ca să nu spun exagerat. Lucrarea în sine, desigur, este nepreţuită, discutăm de un obiect de artă extrem de valoros, din punct de vedere artistic şi care face parte din patrimoniul naţional; prin urmare, opera nu va putea fi scoasă niciodată din ţară indiferent cine o cumpără, pentru cei care nu ştiau acest lucru până acum. Deci, indiferent cine o va cumpăra sau pe mâinile cui va ajunge, Cuminţenia va rămâne pe pământ românesc.

Până la urmă, statul a fost singurul care s-a arătat dispus să dea atâta bănet, în condiţiile în care ştim bine ce am putea face cu 11 milioane de euro. Să fim serioşi, niciun colecţionar străin nu ar da 11 milioane pe o statuetă pe care să o ţină aici, într-o proprietate din România, cât despre un român care să scoată din buzunar, în văzul naţiunii şi al fiscului, 11 milioane de euro cash, e iarăşi ceva greu de crezut, dovadă că nici nu s-a arătat vreunul interesat. Cu 11 milioane de euro ar fi fost multe de făcut, în folosul unor oameni sau copii care se luptă să trăiască. De alte scopuri în care se pot utiliza aceşti bani, nici nu mai amintesc. Nu vreau să dau o conotaţie lacrimogenă situaţiei, însă achiziţionarea acestei opere seamănă cu situaţia ţiganului din poveste care dormea la cort dar şi-a făcut rate la Mercedes.

Ceea ce mi se pare şi trist şi ilar în acelaşi timp. S-au strâns, cu tot tam-tam-ul şi toată publicitatea, puţin peste 600.000 de euro prin subscripţia publică, din şase milioane ce vor trebui puşi lângă cele cinci milioane ale statului, pentru a achita opera. Deci avem zece la sută din suma ce ne revine în „sarcină”, ca cetăţeni. Revenind cu picioarele pe pământ: aceşti bani nu se vor strânge niciodată. Deşi la început donaţiile au avut o frecvenţă şi un cuantum care dădeau şanse bunicele Cuminţeniei, oamenii au realizat că poate ar fi mai bine, mai util şi mai uman, să doneze doi euro sufletelor bătute de soartă, cu vârste cuprinse între o zi şi câţiva anişori, copiii prinşi în ghearele unor boli de cele mai multe ori necruţătoare.

Mulţi dintre români au gândit că o viaţă salvată înseamnă mai mult decât satisfacţia că statueta noastră naţională, care oricum va rămâne pe veci aici, se află în proprietatea statului. Că el, statul, cântă într-una, „Brâncuşi e al tău”. Nu, nu e al meu şi nici nu va fi, indiferent cât de patriot aş fi ca să mă las cuprins de emoţie la vorbele duioase ale statului – campionul absolut la minciuni, la jupuit şi torturat populaţia, mai ales cea din categoriile defavorizate, hai să nu aberăm şi să nu vărsăm lacrimi false. Prin urmare, departe de a descuraja sau încuraja pe cineva, într-un sens sau altul,eu am donat doi euro chiar în acest moment, aşa cum o fac măcar o dată pe lună, sau atunci când pot, unui copil. Iubesc arta, atât cât o înţeleg, îl iubesc pe Brâncuşi (chiar dacă opera Cuminţenia Pământului nu este lucrarea mea favorită) dimensionez valoarea operei, însă, pur şi simplu nu doresc să contribui la cele 11 milioane care vor ajunge în poşetele respectivelor doamne, ci prefer să ştiu că am pus o picătură, fie ea şi microscopică, în şansa la însănătoşire,  la viaţă, a unui copil grav bolnav care plânge pe un pat de spital, deznădăjduit, slăbit de medicamente şi injecţii şi care nici măcar nu ştie de ce se află acolo, ori dacă va mai ieşi viu de pe poarta spitalului.

Eu, în ochii acestor fiinţe văd adevărata Cuminţenie a Pământului. Sunt mii. Sunt, lângă ei,  părinţi care se roagă în genunchi, fără să mai aibă o picătură de lacrimă în ochi, să primească o şansă, să vină un noroc, ceva, să se întâmple minunea aceea, pentru ca pruncul bolnav să nu mai sufere şi să poată fi la fel ca ceilalţi: vesel, sănătos, roşu în obraji, cu păr frumos şi des, cu zâmbet larg pe buze. Este alegerea mea. Şi cred cu tărie că fac bine ceea ce fac. Până la urmă, opţiunea este a fiecăruia dintre noi şi nici una dintre direcţiile în care alegem (sau nu) să donăm, nu poate face subiectul judecăţii altora.