Adeverinţă pentru credinţă

Am observat în ultimii ani că tot mai multe persoane simt nevoia să-și arate credința în văzul celorlalți. A devenit o modă să ne vadă lumea că mergem la biserică, că suntem prezenți, că suntem creștini. Actul de prezență pare că este astăzi cu mult mai important decât ceea ce credem noi de fapt și față de modul în care fiecare alegem să ne raportăm la Divinitate. Indiferent că ne exprimăm sau nu în acest sens, fiecare avem propriile convingeri, trăiri și crezuri, așa după cum fiecare avem mai multe sau mai puține păcate, făcute așa după cum afirmă preoții cu gândul, cu fapta ori cu cuvântul, din știință sau neștiință. Și lucrurile par că merg și mai departe, în direcția îmbulzelilor de la parada cu moaște și pelerinajele bisericești în prag de sărbătoare. Nu spun că este greșit că alegem să mergem la biserică, ori că ne obosim să atingem cu buzele, cu haina ori cu hainele raclele cu bucăți din sfintele moaște. Ceea ce cred eu că nu este corespunzător în acest context este strict legat de anumite gesturi, de modul în care alegem să ne lăudăm cu actele de credință pe care le facem, de modul în care ne uităm în jur să vedem cine ne vede, de modul în care se prelungesc crucile până la pământ în biserică după ce ne-am asigurat că vecinii sau cunoscuții ne văd, și desigur că tot aici se înscriu și postările pe rețelele de socializare și distribuirea de Share Location de la lăcașurile de cult. De când prezența la o mănăstire ori biserică devine același lucru cu un centru de distracție, de socializare și de relaxare? Intimitatea dialogului cu Cel în care credem devine tot mai mică pe zi ce trece, pare că facem acte de credință și de pioșenie ca pe un lucru găsit pe un to do list obișnuit, banal. Actul de a te exprima prin credință devine tot mai mult un automatism social care ajunge să te viruseze pentru că așa fac toți, și nu pentru că așa alegi tu să faci sau să te exprimi. Suntem liberi să alegem să credem în ceea ce ne dorim noi, asta ține de fiecare din noi și se clădește pe educația primită încă din primii ani de viață. Dar parcă înainte nu vedeam femei în vârstă bârfind în biserici, nu vedeam tineri care ocupă scaunele din sfântele lăcașuri de cult în timp ce seniorii abia se mai țin pe picioare și parcă predicile înainte erau mult mai didactice, mai apropiate de suflet decât de fapte. Urmăresc predicile din ziua de azi și mi se pare că au un ton mult prea dur, prea apăsat și vin pe un ton care te ceartă, de parcă tu credinciosul ai fi făcut într-adevăr acele păcate, răutăți și nelegiuri ce se dau drept exemplu. Nu-i de mirare că vedem tot mai puțini tineri prin curțile bisericilor, micuții vin cu părinții pentru că nu au de ales, însă cei mari se îndepărtează și uite așa se creează o ruptură și mai mare între cei care cred și cei care deși cred aleg să-și ducă gândurile și concepțiile într-un mod interiorizat, nebăgat în seamă și ferit de ochii lumii. Mulți dintre noi credem în ceva ce există mai sus de noi, știm sigur că există ceva mult prea puternic care face ca lumea să aibă sens, care ne ghidează și veghează ca lucrurile să funcționeze. Pe de altă parte, atunci când ne merge prost, primele întrebări care ne vin în minte sunt „de ce eu?” sau „de ce mi se întâmplă asta tocmai mie?”. Ei bine, cred că la modul în care se prezintă astăzi lucrurile, pentru a ne demonstra credința vom ajunge în viitor să cerem adeverințe, să le arătăm celor din jur ce grozavi suntem noi și o să ni le punem și în ramă lângă icoanele care ne privesc de pe pereți. Și uite așa se va face coadă în biserici pentru o falsă credinţă, o lume în care lumea din jur şuşoteşte, pălăvrăgeşte, se coteşte și se îmbrânceşte să vadă, să atingă, să miroasă sau să simtă ceva… Prin urmare, devine atât de relativ gestul în sine de a ne lepăda de păcate, încât înclin să cred că viitorul nu arată deloc încurajator. Cu adeverința de credință la purtător și cu mersul la biserică bifat pe listă vom avea tendința să credem că de fapt păcatul nu-i mare scofală… Știe cineva cât valorează de fapt ceea ce ne definește credința și cât de important este ceea ce mintea noastră a ales să creadă? Alegerile ne definesc modul în care ne vom dezvolta și vom trăi mai departe, motiv pentru care de ce ar fi important să ne fălim cu asta? Se uită muritorii la noi și la popi și ei tot nu înțeleg și tot nu știu cât de greu cântăresc deciziile și păcatele lor. Și atunci, de ce le-am da lor socoteală pentru asta? Schimbarea spre un mai bine vine doar cu acordul nostru. Mai buni, mai empatici și iubitori față de semeni să fie trecute în capul listei noastre zilnice de activități.