A mai trecut un an

A mai trecut un an. Cu bune, cu rele, cu răutăţi, cu invidii, cu cârcoteli, cu neajunsuri, cu lacrimi, cu  zâmbete, cu bucurii, cu sănătate, cu boală, cu muncă, cu relaxare, cu nervi, cu frustrări. Mult sau puţin…Parcă nu mă pot pronunţa. Sunt balanţă. Înclin dreapta, înclin stânga, dar în general încerc să îmi păstrez echilibrul. Când îi văd în jur pe cei de 80, mi se pare puţin, iar când îi văd pe cei de 20…, nu pot zice că-i mult, dar nici puţin. Cert e că au trecut repede, foarte repede. La anu’, schimb prefixul! Cea mai mare realizare de până acum: copilul – raţiunea existenţei mele. Sunt: femeie, soţie, fiică, soră, mătuşă etc. Mai sunt: bucătăreasă, menajeră, profesoară, dar înainte de toate sunt mamă. Ce binecuvântare! E cel mai frumos dar primit de la divinitate. Să fii strâns în braţe de ziua ta, să fii îmbrăţişat zilnic şi să auzi  ”te iubesc, mama”. Nimic nu cred că este mai înălţător. A mai trecut un an, am mai făcut, în plus un rid, două, poate trei. Dioptria, de la ochelarii pe care adesea uit să-i port, a crescut. Anul acesta am constat că am înregistat succese. Chiar mari în ceea ce priveşte frecvenţa cu care îmi vopsesc părul. De asemenea, frecvenţa cu care utilizez vitaminele a crescut de la rar înspre foarte des. Nu mă plâng, doar constat şi mă acomodez doar cu ideea. Ieri a fost ziua mea și chestia asta m-a făcut foarte fericită. Am primit felicitări, aşa cum se întâmplă doar o dată în an. O zi în care mulţi, m-au pupat, m-au felicitat, iar de astăzi au început din nou să mă ignore cu multă graţie, până la anul. Ieri a fost ziua mea de naştere şi doar a mea cu adevărat. Încă un an merge mai departe, trece de mine și se așterne frumos în albumul amintirilor mele, când alb-negru, când color. Nu-mi pare rău, nu simt anii, am aripile deschise spre cer și forța de a trăi fericită. Am constatat cu adevărat că fără ei, fără familia mea, aş fi …nimic. La mine în suflet plouă rar şi tot acolo am și eu codurile mele galbene, uneori roşii, de vânt și de grindină, dar nu mă ascund, nu fug de ele. Cad, apoi mă ridic! Caut mereu să ies la lumină, caut mereu soarele de pe strada mea. Și dacă mă încurc, și dacă nu găsesc ieșirea, atunci înseamnă că nu mă uit cu ochii minții și atunci fac un pas înapoi ca să schimb perspectiva, cu optimism, sorbind doar din partea plină a paharului. La mine în suflet plouă rar, dar atunci când plouă, plouă! Apoi răsare soarele. Un răsărit care n-ar fi posibil fără cei care-mi sunt mereu alături: familia. Recunosc,  din nou, fără ei aş fi nimic!