Te urăsc pentru că mă faci să te plac

A trăi viaţa în iubire, în dăruire necondiţionată, înţelegere a aproapelui şi toleranţă, este pentru unii o comoară pe care nu o vor descoperi niciodată. Responsabilitatea şi vina  pentru această suferinţă, sunt împărţite, iar în final, o viaţă guvernată de ură şi resentimente rămâne una cel puţin neîmplinită. Ura dezvăluie dincolo de toate, o nevoie acută de atenţie, de ajutor dar şi de iubire. Psihologii iau în calcul inclusiv predispoziţiile genetice care pot dezvolta astfel de comportamente, hrănite ulterior şi de lipsa educaţiei sau a educaţiei greşite, de anumite traume, de nivelul de cultură şi de multe altele. Astrologii vin şi ei şi învocă alinierea haotică a planetelor, eventual şi o cafteală intergalactică în momentul naşterii urâcioşilor, deci şi o conjuctura astrală nefastă, colac peste pupăză.

Nu facem apologia acestei stări sau a acestui sentiment, însă vrem să ne oprim asupra unei situaţii cu care noi, jurnaliştii, ne confruntăm adesea: negativismul şi ura gratuită a unor aşa-zişi cititori, a căror preocupare principală, devenită ţel, este să lovească laş, total nemotivat, folosind cuvinte „alese” la adresa publicaţiilor, a jurnaliştilor dar şi a oamenilor care fac subiectul materialelor. Ne apar nu de puţine ori în faţa ochilor, atât nouă cât şi cititorilor noştri fireşte, mostre de ură gratuită, refulată în forme lingvistice greu de imaginat de un creier crescut sănătos şi nu tulbure, tremurat, ca o piftie. Există „abonaţi” la astfel de activităţi, probabil singurele pe care le desfăşoară, care indiferent de natura materialului publicat, a identităţii celui care îl semnează sau a personajelor care se regăsesc în el, urăsc din start inclusiv semnele de punctuaţie, iar acest sentiment le apasă rău pe creierul mare însă…mic de-a dreptul. Rezultatul se lăfăie astfel, nesimţit, musai la intrare, pentru că aprigii comentatori stau cu degetele arcuite şi gata de atac asupra tastaturii, astfel încât la nici două minute de la apariţia unui material, ies la suprafaţă primii, ca orice produs similar-maroniu, aflat iniţial pentru scurt timp în submersie. Dincolo de situaţiile jenante şi sentimentele de milă pe care aceste comportamente le produc, sorgintea lor se află în neputinţa unora de a-şi depăşi o anumită condiţie sau un anumit statut, pentru care nu sunt exclusiv vinovaţi. Sentimentele de ură, negativismul exacerbat, invocarea repetată a răului, personificat sau nu, a bolilor şi nenorocirilor de tot felul, nu fac altceva decât să se întoarcă, urmând drumul scurt şi precis al bumerangului, şi să lovească exact în capul din care au pornit. Chiar şi gândul poate face asta, de acţiune nici nu mai vorbim. Pentru ei, cei care insistă în afirmarea obsesiv-compulsivă a unor astfel de dejecţii, e bine de ştiut acest lucru şi de băgat la cap- că loc e destul se pare, acolo. Omul care urăşte, cu atât mai mult cel care urăşte gratuit, fără să ştie nici măcar el ce urăşte exact, îşi îmbolnăveşte şi sufletul şi trupul deopotrivă, încet dar letal. Ura şi intoleranţa golesc trupul şi conştiinţa pas cu pas şi lasă în final doar o prezenţă fizică lipsită de conţinut, şi aceea dezagreabilă. Pentru că ura sluţeşte şi chipul, şi privirea şi zâmbetul, nu doar spiritul.

Cei de care ne lovim şi pe care suntem nevoiţi să-i ignorăm, necesită înainte de toate un ajutor. Însă nici măcar acest ajutor nu poate fi oferit atât timp cât nu ai, practic, cui să-l oferi, aceşti oameni nu-şi acordă nici măcar un pseudonim, într-atât de mare e teama de a nu fi „deconspiraţi” cumva. Pot sta liniştiţi, nu-i dă în vileag nimeni, noi cu atât mai puţin, deşi ar fi mai simplu decât îşi pot imagina. De cele mai multe ori, rândurile scrise urât de ei rămân acolo, ca o mostră râncedă şi băloasă pe care tot ei şi-o admiră periodic. Iar dacă vreuna dispare, prin grija noastră, abjectă fiind sau prea jignitoare, apare alta în secunda imediat următoare: „Jos cenzura! Comuniştilor! „Duceţivă dracu’ şi voi şi minunaţii edili” scrie înspumat un alt pacient, la ceas de Sarbătoare, papă cratima şi îi trage şi una în meclă limbii române. Trei articole mai jos, alt călău de presă ne acuză de furt şi ne face urechile-pudră: „Aţi furat articolul cu incendiu’ de la concurenţă. Faceţi des treaba asta.” De parcă un eveniment nefericit, anunţat de autorităţi prin comunicat de presă, n-ar arăta la fel pentru toate publicaţiile sau televiziunile. Urmează urările făcute medicilor, poliţiştilor, directorilor de insituţii, etc. comentarii care au primit acelaşi diagnostic din partea psihiatrului. Tot la rubrica destinată comentariilor întâlnim şi dialoguri prieteneşti între cititori. ”eşti bou! nu ai înteles nimic!” îl gratulează numitul „anonim” pe Gheo. “Du-te la puşcărie oligofrenule!” salută voios alt cititor pe cel cocoţat două rânduri deasupra lui. Iar lista ar continua cu cele care trec în sfera patologicului însă din motive lesne de înţeles, le omitem.

Cititorii cu probleme, care ne strică dispoziţia cu fraze pe care, în majoritate, nu le putem reproduce, trebuie să ştie că cenzura, în forma aplicată de presă este una absolut necesară în cazul lor. Din respect pentru cititor, înainte de toate, pentru jurnalist, pentru publicaţia în sine şi pentru oamenii care fac obiectul materialelor. Nu le cenzurează nimeni rândurile schiloade decât dacă ele aduc atingeri grave sau injurii slute, cuiva. În rest, sunt lăsaţi în plata Domnului, pentru că până la urmă vânătoarea lor ar fi o pierdere de timp şi un stres inutil, fără şanse de reuşită oricum. Nu am ţinut niciodată să fim lăudaţi sau ridicaţi în slăvi, ne bucură şi ne mobilizează mai mult criticile pertinente, obiecţiile, nu mai vorbim de sugestii sau propuneri pe care le aşteptăm oricum şi oricând din partea celor care ne citesc, pentru că ei sunt de fapt scopul şi raţiunea de a fi a scrierilor noastre.

Iar cei care, în continuarea vieţii, îşi duc zilele şi nopţile prin astfel de activităţi chinuitoare chiar şi pentru ei, suntem convinşi că în adâncul sufletului ne apreciază şi au nevoie de noi. Altfel- logic, nu ne-ar mai citi. Iar dacă vor avea şi ei vreodată nevoie de un sprijin pe care noi îl putem oferi, îi invităm cu deschidere şi înţelegere să ne solicite şi îi asigurăm că avem mereu ceva mai bun de făcut decât să ne declarăm supăraţi sau afectaţi de vorbele lor.  Sentimentul de satisfacţie vine pentru noi nu din obstrucţionarea unor astfel de comportamente şi a rezultatelor lor, ci din alte izvoare. Din interesul cu care oamenii ne citesc, din plăcerea cu care ne accesează on-line materialele sau micul sacrificiu cotidian cu care ne „pescuiesc” dimineaţa de la chioşcuri. Atunci când şi cei care ne urăsc pe noi şi nu doar pe noi, vor reuşi să-şi spargă propria carapace a sufletului pentru putea privi adânc în interiorul lui, poate vor realiza că au acolo suficient loc pentru sentimente, gânduri şi trăiri mai bune. Care le pot schimba viaţa, poate şi norocul pe care doar cred că nu îl au, în mai nobil, mai util şi mai frumos.