Din vremuri străvechi, coada s-a format la români atât lingvistic cât și fizic (ca șir de oameni, nu ca terminație sub formă de organ) ca un element cu valoare de simbol. Cozile din timpul de tristă amintire deveniseră o imagine definitorie a societății românești, acest lung și gros lanț uman formându-se zi și noapte în cele mai diverse locuri, cu preponderență în vecinătatea magazinelor alimentare. Indiferent de vârstă, pregătire, statut social sau sex, toată lumea a înfruntat de-a lungul și de-a latul vremii sute de cozi. Erau locurile atât de urâte de români, probabil nici plecările la război nu generau atâtea sentimente de incertitudine și teamă aşa cum reușeau cozile să o facă. Indiferent de anotimp, zi sau oră, coada românească era mereu trează.
– Ce se dă?
„Ce se dă? Oare apucăm și noi, ăștia de la urmă?” “Cam de câte ore stați? Sunt cu scăunelul, vă dați puțin deoparte?”…Erau întrebările-stereotip pe care le auzeai mereu în preajma vreunei cozi la ulei, lapte, pâine. Pașii erau mereu completați de o atentă cercetare efectuată pe model “girofar”, astfel încât să te asiguri că niciun șmecher nu ți-a luat-o înainte. Odată ajuns în jumătatea din faţă a cozii, puteai răspunde liniștit atacurilor care veneau ca grenadele, din spate. Erai bazat. “Ce te interesează dom’le câtă pâine iau eu? Suntem şapte, plus că iau și pentru vecina care e imobilizată între perne!”, auzeai câte o voce răguşită de tutun și deznădejde. Cel care se desprindea victorios de coadă, cu pâinicile în brațe, nu scăpa ocazia să admire la plecare restul nefericiților care probabil nu mai apucau în final nici măcar o chiflă turtită. Se urzeau planuri, se bârfeau colegii, șefii, vecinii, rudele, se planificau următoarele cozi în funcție de zvonurile care zburau ca niște vrăbii bete, de la un capăt al codoiului la celălalt. Toată familia era repartizată pe la cozi, nu scăpa decât străbunica, eventual, și ea doar dacă era cel puțin jumătate băgată în gips sau cu preotul lângă pat. Conform unui plan bine pus la punct, seara toată lumea se prezenta acasă, fiecare rânjind victorios și vânturând bunurile de preț obținute în urma marelui sacrificiu: „- Am apucat!”
Deși timpul a trecut și noi ne-am ofilit laolaltă cu visurile și speranțele deșarte, iată că în ciuda evoluției de care în mod firesc ar fi trebuit să beneficiem și în această privință, coada a rămas falnică și mai tânără ca niciodată între granițele mioritice. O regăsim și astăzi, e adevărat, în locuri ceva mai diferite însă, da: coada- i coadă până evoluția o taie. Și cum la noi mai trebuie să treacă vreo zece epoci până atunci, veștile rămân și ele proaste: nu scăpăm de cozi pentru că acest pământ românesc este, în sine, o coadă eternă la tot ceea ce alții apucă, prin istețime și corectitudine, primii!
Coada trece, amintirile rămân!
Coada se mai dezvoltă astăzi și la farmacii, medici de familie, policlinici. Acolo unde iar ești taxat dacă, deși leșini vizibil de rău ce-ţi este sau te-ai prezentat cu soacra care horcăie suspect, te pune cumva necuratul să te strecori parşiv în față: “Unde te duci domnule, unde te crezi? Noi ce suntem aici, glugă de coceni?” Spui gâtuit că ai băut din greşeală din sticla destinată gândacilor şi că te omoară stomacul, însă nu scapi: “Ei, asta-i bună! Păi atunci noi, astea cu pietre la fiară, ce să mai zicem?” Imediat, bătrânele care înconjoară lidera de opinie, deși nu posedă toate pietre, dau din cap la unison bucuroase ca li s-a atribuit și lor câte o mărgică. Concluzia? Marş la coadă! Astăzi sunt la modă și cozile virtuale – cele formate la telefon, atunci când aștepți să afli de ce nu ai semnal tv, apă sau curent electric.
Cozi sănătoase pe câte patru rânduri găsești și la poștă, mai ales la noi, la micuța poștă internațională de la Astralis, unde îți vine să te iei singur la palme din cauza aglomerației în fața căreia, cei doi angajați chinuiți în fiecare tură, abia mai respiră. Indiferent ce nevoie te-a mânat în mod nefericit acolo, fie că vrei să lingi lipiciul de pe un timbru sau să scoți un pachețel de la mesagerie, coada te întâmpină mereu cu căldură, cu drăgălășenia oamenilor ce o compun şi mirosuri de care habar n-aveai că există pe Terra. Angajatele contribuie şi ele la atmosferă, singurul element de preluare a stresului fiind ştampilele din fontă de acum o jumătate de secol, pe care le aplică atât de subtil pe plicuri şi facturi încât pun în pericol structura de rezistență a clădirii. Codițe se formează și la magazinele de second-hand, unde vânzătoarele anunță că promoția la izmene şi feţe de pernă mai durează 1 minut, la supermarket, unde fata de la casa de marcat are probleme cu cardul celui din fața ta sau își prinde cocul în dulapul cu țigări de deasupra capului ori la frizerie unde în mod invariabil nimerești o tură cu trei stiliști care au împreună 220 ani și se mișcă ceva mai lent decât un neurochirurg. Cuvinte precum tigaie, drujbă, ajutoare ue sau televizoare “reduse”, nasc şi ele prematur o codiță care în aceste cazuri poate căpăta un aspect feroce, cu comportamente întâlnite la animale de pradă. La cozi s-au legat prietenii sau dușmănii pe viață, iar acestă emblemă românească nu a dispărut nici până astăzi. Face parte integrantă din viața noastră de zi cu zi şi oricât mi-aş dori, uite că ea nu devine istorie nici în ruptul… cozii şi ne rămâne mereu agăţată de existență.
