Un om politic de varf din Romania spunea odata ca tot ceea ce i se intampla bun acestei tari vine tarziu si la presiune externa. Asa si cu aderarea la Uniunea Europeana. Romania s-a vazut intrata in familie la doi ani si jumatate dupa aderarea fostelor tari comuniste din Europa Centrala si a republicilor baltice, cu o fractiune de secunda inainte de ferecarea usilor, nu se stie pentru cat timp. Si a reusit sa-si atinga obiectivul in urma presiunilor adesea infernale pe care autoritatile de la Bruxelles le-au facut asupra clasei politice de la Bucuresti. Cativa dintre tehnicienii care au dus greul negocierilor de aderare spun si azi povesti de-a dreptul incredibile despre rezistenta acerba la reforme din interiorul zonei politice. Tot ei stiu si cum au fost convinsi baronii centrali si locali sa accepte totusi introducerea masurilor de transparenta, concurenta si reformare a justitiei: adesea prin pumni batuti in masa, de prea multe ori cu promisiunea unor compensatii ulterioare, sub diferite forme. Aceiasi tehnicieni povestesc si despre felul in care Bruxelles-ul intelegea sa tina mereu Romania in priza.
