În urmă cu două luni, sălăjeanul Alexandru Lăpuşan a fost numit director al Institutului de Cercetare pentru Economia Agriculturii şi Dezvoltare Rurală (ICEADR), din subordinea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS). În exclusivitate pentru Magazin Sălăjean, noul director al ICEADR, fost ministru al Agriculturii, a făcut câteva declaraţii despre situaţia cercetării agricole şi, totodată despre planurile pe care le are pentru institut.
Reporter.: Cum vedeţi cercetarea agricolă, în ansamblul ei?
Alexandru Lăpuşan: Sistemul de cercetare în agricultură s-a adaptat mult mai repede la trecerea de la regimul capitalist la cel autoritar. Mai greu e acum, cu trecerea la economia de piaţă. Lipsa unei viziuni în legătură cu evoluţia economiei româneşti după 1989, ritmul alert al transformărilor (mai mult datorită imboldului intereselor externe), au determinat decidenţii politici mai degrabă la ajustări impuse de transformările produse de facto în economia reală. După 1989, cercetarea agricolă a cunoscut o cădere constantă. Atacurile politicului asupra patrimoniului cercetării (acţiuni ce continuă şi-n prezent!) au dus la diminuarea drastică a suprafeţelor destinate cercetării. Lipsa unor comenzi de cercetare clar exprimate pe fondul unei finanţări publice total neadecvate, salarizarea total nestimulativă a cercetătorilor, închistarea organizatorică şi funcţională a unităţilor, care le face inadaptabile pieţei concurenţiale, şi până la lipsa de concepţie a unui sistem integrat al Cercetării Dezvoltării Inovării (CDI) care să cuprindă toată cercetarea (privată şi de stat) – acestea sunt problemele de la A la Z ale cercetării agricole din România.
Rep.: Credeţi că cercetarea trebuie să fie de stat sau privată?
A. L.: Unităţile de cercetare pot să fie şi private, pot fi şi de stat. De asemenea, autorităţile publice pot lansa programe de cercetare la care să participe atât firmele private, cât şi cele de stat. În mai toate ţările există un sector al cercetării susţinut public şi care răspunde unor nevoi publice, care nu totdeauna pot intra în zona activităţilor strict comerciale. În România există cele două sisteme (privat şi public). Unele multinaţionale au dezvoltat la început activităţi de multiplicare seminţe, însă acum dispun de baze puternice şi desfăşoară inclusiv activităţi de cercetare. Există şi societăţi cu capital privat autohton care desfăşoară activităţi în zona multiplicării seminţelor. Acestea reprezintă un nucleu, cel puţin în anumite zone ale ţării. Însă fără conservarea bazei genetice şi dezvoltarea acesteia, multiplicatorii nu ar mai putea exista. Dacă vor dispare unităţile de stat deţinătoare, vom avea o pierdere în agricultură pe care nu o vom putea acoperi decât cu lacrimi. Într-un proces normal, după 1989, unităţile de cercetare de stat ar fi trebuit să-şi restrângă activitatea, poate sub presiunea firmelor private. Din păcate, la noi, unităţile de stat şi-au restrâns activitatea nu din cauza concurenţei private, ci din cauza neadaptării. În aceste condiţii, piaţa abandonată nu a fost acoperită imediat de către sistemul privat. Lucrul acesta a constrâns agricultorul să utilizeze seminţe aduse de aiurea, iar rezultatele (negative de cele mai multe ori) au fost perceptibile. Nu toate soiurile de plante sau rasele de animale aduse în România se adaptează condiţiilor de aici. În concluzie, eu cred că cele două sisteme de cercetare agricolă, privat şi de stat, trebuie să existe concomitent.
Rep.: Care este situaţia actuală a cercetării agricole româneşti?
A. L.: În primul rând, unităţile publice de cercetare nu sunt foarte bine definite ca organizare. Ele sunt încă într-o zonă în care se amestecă elementele unei instituţii publice cu nevoia din ce în ce mai mare a unor componente comerciale. Dacă închistările publice abundă, determinând imobilitate şi lipsă de adaptare la ofertele pieţei, partea comercială este doar amintită în lege, şi anume că: pot beneficia de resurse financiare şi din alte surse, constituindu-şi venituri proprii. Şi cu amintirea s-a rămas! E vorba de noţiunea de “bugetar care se auto-finanţează”. Faptul că unităţile beneficiază de surse de finanţare (unele pe baze concurenţiale) publice, dar pot să se şi auto-finanţeze, este un lucru bun. A fost o deschidere din partea legiuitorului, dar această deschidere nu a fost completată prin mecanisme organizatorice şi funcţionale care să le permită staţiunilor de cercetare să se comporte ca societăţi comerciale atunci când intră pe piaţă. Dacă nu se vor face lucrurile acestea, disfuncţionalităţile vor continua, iar avantajul pe care îl oferă legea nu va putea fi valorificat. Pentru că piaţa îşi face o ofertă astăzi, dar mâine oferta nu mai este valabilă. Ori, dacă tu ca unitate nu poţi să te adaptezi şi nu ai viteza de reacţie corespunzătoare, rămâi de… căruţă. Şi s-au dus veniturile proprii! Nici comanda publică nu este foarte bine definită, iar finanţarea este total neadecvată nevoilor. Nu se poate ca programele de cercetare să nu fie 100% circumscrise PNDR sau programelor strategice ale MADR. Nu văd neapărat o concurenţă în finanţarea şi de către alte autorităţi publice (Ministerul Cercetării) a unor programe/proiecte pe teme agricole. Toate acestea trebuie să aibă un singur dirijor, iar dacă vrem ca muzica să sune bine, acesta trebuie să fie Ministerul Agriculturii. Omul sfinţeşte locul. Evident că starea unor unităţi de cercetare se datorează şi incapacităţii unor cercetători de a se adapta pe posturile de manager. Regula că “cel mai bun doctor nu va fi şi cel mai bun director de spital” ar fi trebuit aplicată şi în managementul unităţilor de cercetare. Am amintit doar câteva din disfuncţionalităţile cercetării agricole, disfuncţionalităţi care au adus multe din unităţile de cercetare în pragul colapsului. Unele unităţi există doar cu numele, prin hârtiile de inventar. Mortul, dacă-i mort, trebuie îngropat – că altfel pute. Şi aici trebuie luate nişte decizii. Lucrurile se vor degrada în continuare. De fiecare dată când s-a încercat o restructurare a cercetării agricole, s-a avut ca bază doar componenta formală, o infuzie de capital care a acoperit, mereu şi mereu, doar pierderile unor unităţi. Nu s-a făcut niciodată o analiză de fond care să evalueze posibilităţile de susţinere a cercetării agricole dimensionată ca mărime şi structură pe necesarul agriculturii. Şi care să beneficieze de investiţii pentru a europeniza nivelul sectorului. Statul, prin autoritatea centrală, trebuie să-şi asume susţinerea cercetării. Deşi, după părerea mea, ceasul este deja trecut de 12, există încă un fond consistent, atât la unităţile din teritoriu cât şi la Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, care trebuie valorificat.
Rep.: Care ar trebui să fie rolul ASAS?
A. L.: Potrivit Legii 45/2009, ASAS este “forul naţional de consacrare academică şi de coordonare a activităţii de cercetare ştiinţifică în domeniile agriculturii, silviculturii, acvaculturii, medicinei veterinare, industriei alimentare, dezvoltării rurale şi protecţiei mediului”. Este o instituţie autonomă, de drept public, cu personalitate juridică, de consacrare ştiinţifică şi de cercetare în domeniile fundamentale şi aplicative ale agriculturii şi ale ramurilor componente ale acesteia. Având aceste precizări ale legii, ASAS colaborează cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, cu Ministerul Mediului, cu Academia Română, cu Consorţiul Universităţilor de Ştiinţe Agricole, precum şi cu alte instituţii şi organizaţii pentru realizarea obiectivelor din domeniile sale de activitate. Faptul că ASAS este o instituţie autonomă îi poate conferi un statut privilegiat în anumite relaţii publice. În această calitate, ASAS primeşte spre administrare unităţi de CDI proprietate de stat şi, de asemenea, primeşte fonduri publice pentru gestionarea activităţii de cercetare. Urmând principiile europene, pe care dacă nu le respectăm de voie o să ni le impună ei, acest contract (cu statul) de mandatare pentru administrarea cercetării în agricultură trebuie mai clar stabilit. Trebuie stabilit ce dă statul, cât, pentru ce şi ce se întâmplă dacă se reduce sau se sistează finanţarea. De asemenea trebuie precizat care este, cum şi cine recepţionează rezultatul cercetării. Dacă se stabilesc atribuţii şi responsabilităţi clare, nu ne vom mai afla în situaţia să nu existe vinovaţi când se îngroapă câte o duzină de unităţi de cercetare pline de datorii. ASAS este un nume dobândit în ani de muncă, consolidat cu realizări importante, în spatele cărora sunt nume de nivel mondial din cercetarea agricolă. ASAS este un brand al României care trebuie utilizat în continuare cu mai mult curaj, însă şi cu suficientă precauţie. De dărâmat este mult mai uşor decât de construit. Ştiu că se intenţionează regândirea întregului sistem de cercetare ţinându-se seama de experienţa europeană în domeniu. Poate găsim soluţia bună!
Rep.: Care e rolul Institutului pe care îl conduceţi în sistemul de cercetare?
A. L.: Institutul (ICEADR) are o tradiţie îndelungată în agricultura României. S-a înfiinţat în 1927, ca secţie în cadrul ICAR. De-a lungul timpului, a fost un integrator şi a participat la marile transformări ale agriculturii. După 1989, din păcate, nevoile publice care s-au direcţionat către acest institut au scăzut. Care or fi motivele, îmi este greu de explicat. În acest moment, Institutul funcţionează aproape de limita de avarie. Sper ca programul managerial pe care l-am propus să ne ajute să ne reafirmăm şi să ne consolidăm. În scurta perioadă de când sunt aici, am găsit multă receptivitate (atât la ASAS, cât şi la MADR) în expunerea posibilităţilor de a oferi suportul nostru pentru fundamentarea deciziilor privind politicile agricole, chestiuni pe care le-am considerat un semnal deosebit de pozitiv.
Rep.: Ce ne puteţi spune despre programul ICEADR?
A. L.: Pe lângă continuarea proiectelor în derulare, am reuşit o reconstrucţie din temelii a Institutului şi o proiecţie strategică (parte componentă a Strategiei Cercetării) până în 2020. ICEADR-ului i s-a autorizat calitatea de furnizor de formare profesională, ceea ce ne oferă oportunitatea accesării unor proiecte europene, pe lângă cele două proiecte POS DRU (DMI 5.2) depuse deja. Dorim să participăm la fundamentarea a cât mai multe din deciziile ce privesc politicile agricole şi ne dorim calificarea cât mai consistentă la proiectele din programul sectorial agricol. Ne pregătim şi pentru accesarea unor teme din programul european Orizont 2020. În plan intern, ne-am propus pe lângă colaborarea cu MADR, o relaţie funcţională cu celelalte institute publice centrale şi judeţene, universităţi de profil, patronate sau asociaţii ale agricultorilor. Doresc o relaţie cu consultanţa agricolă judeţeană (Camerele Agricole) şi sper să reuşim construcţia unei structuri (pe principii parteneriale) la nivel de ţară, utilă şi benefică pentru toţi. ICEADR are şi o tradiţie de colaborare cu parteneri din străinătate. În această direcţie, mi-aş dori o relaţie mai strânsă cu institutele din ţările vecine şi în special cu Institutul din Republica Moldova.
Rep.: Să înţeleg că programul este direcţionat către…
A. L.: Activitatea de cercetare a ICEADR este direcţionată către proiecte cu utilitate practică ce trebuie să aibă ca finalitate producătorul agricol.
Interviu realizat de Alina Bardaş
