Vieți de poveste: DALIDA, destinul sculptat în nefericire

Se împlinesc, în aceste zile, 32 de ani de la dispariția uneia dintre cele mai mari personalități din lumea muzicii, fascinanta și inegalabila Dalida. Destinul ei, măcinat de drame cutremurătoare, așteptări nesfârșite, de frământări interioare, iubiri și trădări dureroase, a curs în paralel cu o carieră strălucitoare, pentru care frumoasa cu profil de „Cleopatră” a plătit scump și mult prea devreme. Cu peste 100 de milioane de discuri vândute în întreaga lume, distincții oferite de președinți, magnați de presă și oameni importanți din industria muzicală mondială, Dalida a rămas până astăzi celebră nu doar pentru piesele lansate sau filmele în care a jucat, ci și pentru povestea vieții ei, care s-a sfârșit brusc, în noaptea de 2 spre 3 mai 1987, la doar 54 de ani.

Dalida – pe numele ei adevărat Yolanda Cristina Gigliotti, s-a născut în 17 ianuarie 1933 într-un cartier modest din Cairo, Egipt, într-o familie de imigranți italieni. Tatăl, fost violonist, devenit ulterior militar și mama, o casnică aspirantă la profesia de artist, care avea grijă de gospodărie: o familie cu trei copii – Orlando – fratele cel mare, Yolanda, și Bruno, fratele mai mic (care avea să fie alături de sora lui până la sfârșitul vieții acesteia). Dalida a avut o copilărie obișnuită, umbrită însă de câteva probleme medicale, o serie de intervenții chirurgicale la ochi pentru corectarea unui strabism și a unei miopii acute, episoade care au marcat-o de timpuriu. Aceste intervenții au făcut ca, în anii adolescenței, încrederea în ea să aibă de suferit, transformând-o într-o persoană retrasă și singuratică. Spunea mereu că este „rățușca cea urâtă”, însă, atunci când a împlinit 20 de ani, Dalida, încă… Yolanda, a căpătat curaj şi încredere în ea și s-a înscris, în anul 1954, la un concurs de Miss în Cairo, competiţie pe care a și câștigat-o. Acesta a fost momentul în care conexiunea dintre artistă şi scenă a căpătat contur.

Familia nu a fost de acord cu acest „traseu” pe care  fata cea cuminte și educată dorea să se înscrie, însă cu toată opoziția tatălui său, Yolanda fuge de acasă în noaptea de Crăciun a anului 1954 și ajunge la Paris, unde începe o perioadă cu adevărat grea, având alături un prieten de familie, impresar pentru micii artiști ce cântau în barurile pariziene.

 Impresarul îi schimbă imediat numele în Dalila. Cu o chirie plătită într-o suburbie a Parisului și doar câțiva bani în buzunar, Yolanda – „Dalila”, află pentru prima dată ce înseamnă frigul, foamea, sacrificiul. Își cheltuie ultimele rezerve pe lecții de canto și, între timp, își încearcă norocul la diferite cluburi de noapte pariziene, ca interpretă, fiind mereu ajutată de bunul ei prieten. Acasă, le scrie celor dragi despre castinguri pentru filme cu bugete mari, despre mondenități și o viață lipsită de griji, în timp ce ea, seară de seară, adoarme plângând și aproape mereu la un pas distanță de a renunța și a se întoarce acasă, la Cairo. Soarta i se schimbă însă în câteva secunde, într-o seară, când este remarcată de trei titani ai showbizzului francez, Bruno Coquatrix, director la celebra sală de concerte Olympia, Eddie Barclay, fondatorul casei de discuri cu același nume, şi Lucien Morisse, patronul trustului Europe 1. Toți trei o iau cu asalt de pe scena pe care „Dalila” susținea un mic recital, cu piese din repertoriul marilor artişti ai vremii, Charles Aznavour și Juliette Greco. Cei trei făcuseră un parteneriat și doreau să lanseze tinere talente pe care ulterior să le ducă pe culmile gloriei și să le transforme în staruri mondiale. Toți trei au fost impresionați de frumusețea și de talentul Yolandei.

Numele i se schimbă peste noapte, Dalila devine, de atunci și pentru totdeauna, DALIDA. Iar numele ei va deveni în scurt timp adorat în toată Europa. I se compun primele piese, cei trei magnați o aruncă  pe cele mai mari scene ale Europei. Practic, din 1956, Dalida începe să simtă gustul succesului, însă multe din episoadele prin care este nevoită să treacă o găsesc nepregătită, încă timidă, temătoare. Lucien Morisse, unul dintre cei trei magnați care au descoperit-o, se îndrăgostește de ea și, între turneele pe care Dalida le face la foc automat, o cere de soție, oferindu-i perspectiva unei vieți lipsite de orice grijă. Dalida acceptă cererea în căsătorie, deși nu este pe deplin convinsă că omul care avea să-i devină soț este iubirea vieții ei. Greșeala de a se căsători cu un om pe care, de fapt, nu-l iubea, avea să o coste scump mai târziu pentru că, atunci când cunoaște dragostea adevărată, este pusă în situația de a alege între imaginea clădită până atunci și propria fericire care, și aceea, se dovedește a fi trecătoare. Îl părăsește pe Lucien pentru un pictor de care se îndrăgostește nebunește. Soțul părăsit, neînțelegând fapul că, la mijloc nu a fost niciodată vorba despre o iubire adevărată, promite că va face tot ce-i va sta în putință pentru a-i distruge cariera.

Dalida reușește fără mare dificultate să constate pe propria-i piele, greșeala făcută. Piesele ei se aud ceva mai puțin la radio iar pictorul se dovedește a fi un profitor care dormea mai mult timp decât stătea în preajma ei. Istovită de turnee, de o muncă draconică și solicitările care veneau din toate părțile, Dalida decide să-l părăsească și pe acest pictor,  cel despre care credea că va fi sprijinul ei și rămâne un timp scurt singură. În 1964 își schimbă culoarea părului, un gest aparent banal dar care reflectă, de fapt, o schimbare de ordin psihologic. Imaginea ei definitorie va fi cea de după această schimbare. Dalida citește în puținul timp liber, se documentează, studiază chiar filozofia. Se cizelează, rafinamentul ei capătă substanță pas la pas cu succesul fulminant pe care îl înregistrează pe marile scene ale lumii, în America, Brazilia, Israel, Italia sau Germania.

Bruno, fratele mai mic, preia, din motive pe care nu le-a dezvăluit niciodată, prenumele fratelui său mai mare, devenind astfel „Orlando” – impresarul artistei și cel care o va însoți de-a lungul carierei sale în fiecare moment. Orlando îi alege piesele, ținutele, îi face coregrafiile. Dalida devine extrem de exigentă și selectează exclusiv piesele care îi pun în valoare vocea și apariția scenică. La mijlocul anilor ’60 cumpără și casa din Paris, pe strada Rue d’Orchampt, cu vedere spre Montmartre. Mama, fratele Bruno (devenit Orlando) și una din verișoarele apropiate, vin să locuiască alături de ea și să o susțină, să o sprijine în turnee și în zilele deosebit de aglomerate care au urmat.

Dragostea cea mare nu întârzie, Dalida se îndrăgostește fulgerător, în timp ce se afla într-o cafenea din Roma, de un artist italian ocolit de succes, Luigi Tenco. Un bărbat misterios, mistuit de contradicții și care devine alintatul artistei, cea care consideră că, poate, rolul ei cel potrivit este de a face fericit pe cineva și mai puțin de a se lăsa copleșită de dragostea altuia.

Cei doi trăiesc o poveste de dragoste intensă. Dalida îl încurajează pe Luigi să încerce să revină din nou pe scenă, însă Tenco refuză, sătul de această lume în care nu mai crede. Dalida îl convinge, totuși, să urce pe scena marelui Festival de la San Remo, în 1967, unde cântă amîndoi „Ciao amore, ciao!”. Luigi nu reușește să se ridice la nivelul ei, clachează în fața publicului, din sală se aud râsete și fluierături. Luigi se întoarce la hotel, lăsând-o pe Dalida singură la dineul oficial. Artista presimte că ceva rău urma să se întâmple şi, mânată de acest gând sumbru, pleacă brusc de la dineu şi aleargă către camera de hotel în care erau cazați. Îl găsește pe Luigi într-o baltă de sânge, împușcat în cap. Deși ipoteza sinuciderii era clară, Dalida urlă pe holurile hotelului “asasinii!”, deşi în anii care urmat a fost mereu urmărită de gândul că ea a fost cea care l-a aruncat în ghearele morții, aducându-l total nepregătit în fața unui public de elită, dar extrem de sever.

O lună mai târziu, Dalida încearcă să-și ia viața și ea, însă scapă ca prin minune după o săptămână petrecută în comă. Revine cu greu pe scenă și între timp trăiește o scurtă poveste de dragoste cu un tânăr anonim. Rămâne însărcinată, însă renunță la sarcină considerând că, la 35 de ani, are încă timp să devină mamă. Depresiile încep să-i dea târcoale, pierderea lui Luigi, și remușcările venite în urma avortului o trimit într-o călătorie spirituală alături de profesorul ei de filozofie budistă – cel care i-a și devenit amant pentru o lungă perioadă. Profesorul nu a renunțat niciodată la familia lui pentru Dalida, însă nici nu a făcut-o să creadă că vor forma vreodată un cuplu legitim.

Începutul anilor ’70 o găseşte pe Dalida mai frumoasă și mai plină de viață ca oricând. Maturizată, o adevărată divă – Dalida renunță la casa de discuri Barclay și pune bazele unei case de discuri împreună cu fratele și impresarul ei, Orlando. Soarele nu strălucește însă prea mult pentru Dalida. Primul soț, Lucien,  și-a schimbat total atitudinea după ce a înțeles că Dalida nu l-a părăsit, ci relația lor se consumase, a devenit confidentul și prietenul de nădejde al artistei pentru totdeauna. Într-un moment de rătăcire, apăsat și el de probleme, Lucien se sinucide. Dalida clachează, dărâmată de durere și cuprinsă de cele mai negre gânduri. Își reproșează adesea că nu a fost în stare să îl ajute pe Lucien, să fie alături de el mereu, să îl asculte așa cum și el, din soțul devenit prieten, o asculta și o sfătuia de bine. Reușește cu mari eforturi să treacă și peste această dramă, își continuă cariera și deschide stagiunea de la Olympia cu „Avec le Temps” (Odată cu trecerea timpului) lăsând deoparte vesela „Bambina” care ridica sălile în picioare.

Urmează apogeul carierei sale, Dalida cunoaște un succes fulminant, turneele se țin lanț, din America de Sud până în Japonia. Besame Mucho, Parole, Parole – celebrul duet cu Alain Delon, Monday, Tuesday, Salma Ya Salama, Mourir Sur Scene, Je Suis Malade – piese celebre, compuse special pentru ea, au făcut înconjurul lumii, piese alese cu grijă de iubitul și devotatul ei frate, cel care știe ca nimeni altul să aleagă exact ceea ce Dalida poate dărui, prin prezența scenică și voce, publicului ei drag.

Îl cunoaște în acea perioadă pe așa-zis contele de Saint Germain, Richard Chamfray, un bărbat cu șapte ani mai tânăr decât ea. Inconsecvent, superficial, o adevărată pasăre de noapte, pseudo-contele nu reușește să țină pasul cu programul solicitant al artistei, cu rigoarea ei, cu personalitatea ei complexă.  Rămasă în această relație doar de teama singurătății, Dalida acceptă tacit infidelităţile acestui bărbat, îl iartă de fiecare dată și profită de momentele în care acesta este alături de ea. Până la urmă cu mare greutate, îl părăsește, înțelegând că orice încercare de a-l aduce pe calea cea bună este sortită eșecului. Rămasă din nou singură, Dalida, la 45 de ani, suferă și o operație de fibrom uterin, intervenție care spulberă și ultimele șanse, oricum mici, de a mai deveni vreodată mamă. Ține legătura cu contele ei care cade victimă unui proces mediatizat, în urma unei altercații cu focuri de armă soldate cu invaliditatea unei persoane.

Lucrurile se complică, Richard nu rezistă presiunilor din mass media și își pune capăt zilelor. La aflarea acestei vești, Dalida se prăbușește. Convinsă că este urmărită de acest blestem, gândul că cel de-al treilea bărbat din viața ei se sinucide nu o mai părăsește niciodată. Chiar dacă și pe scenă puterile și motivația încep să o părăsească, publicul o cere mai mult ca oricând. Deși curtată de cei mai mari designeri ai vremii, de parfumieri celebri și cele mai mari branduri cosmetice, refuză sistematic să facă reclamă, să devină imagine pentru un produs, fie el și de cel mai înalt standard al calității. Consideră că oamenii nu trebuie să facă alegeri fiind influențați de alții, chiar și când e vorba de lucruri. Părul ei, devenit un brand personal, atrage, de asemenea, posibile contracte de publicitate cu multe zerouri, însă și pe acestea le refuză în totalitate. Obosită, epuizată, apare la emisiuni televizate tot mai rar și cu mai mare greutate, însă fiecare apariție este la fel de bine studiată și pusă la punct, în cel mai mic amănunt. Ţine diete draconice, mănâncă puţin, frugal, ia medicamente şi doarme din ce în ce mai puţin. Reapar problemele oftalmologice și trece printr-o nouă operație al cărei rezultat îi slăbește și mai mult încrederea în ea. Trăiește susținută de pastile, de câinele ei de companie și de asistenta ei. Familia îi este alături, Orlando încearcă zi de zi să o convingă să revină, ducând o adevărată luptă psihologică cu artista, încercând să o determine să-și recapete încrederea și forța de odinioară. „- Să ai grijă de tot, dar mai ales de tine, îţi las tot. Totul este al tău, inclusiv numele meu”, îi spunea artista fratelui Orlando, tot mai des. 

Înregistrează ultimele piese, cele mai slabe din toată cariera ei și mai încearcă, în primăvara anului 1987, un turneu european pe care îl întrerupe în Turcia, la sfârșitul lunii aprilie. Revine acasă, în locuința ei dragă din Paris. Înregistreză și ultimele apariții televizate, imagini în care, deşi de o eleganţă desăvârşită şi încă frumoasă, transpare o femeie obosită, depăşită, aflată în pragul capitulării.

 Orlando este alături de ea zi și noapte, înțelegând, fără a accepta însă, că nici măcar el nu mai poate face mare lucru. Dalida refuză toate invitațiile la evenimente, se retrage în câteva zile de singurătate, își retrăiește, ca în reluare, viața, copleșită de amintiri, de remușcări, de visuri spulberate. În 2 mai 1987 anulează câteva invitații de la personalități și prieteni – fiecăruia îi spune că este obligată să meargă în altă parte. Se plimbă puțin, revine la reședința ei spre seară și îi spune asistentei că indiferent cine o caută, nu este acasă. Singură, în dormitorul ei somptuos, scrie pe o bucată de hârtie „Viața mi-a devenit insuportabilă, iertați-mă!”, lăsând biletul la vedere, lângă un buchet de lăcrămioare. Bea pe nerăsuflate un pumn de sedative cu un pahar de whisky. Îmbrăcată într-o pijama albă din mătase, își așează părul pe pernă, cu un ultim gest repetat pe scenă de mii de ori și adoarme pentru totdeauna, nu înainte de a reuși, cu ultimele puteri, să întindă brațul către lampa de cristal, pentru a pleca, chiar şi faţă de ea însăşi cu discreţie, „nevăzută”.

Dalida a lăsat în urma ei nu doar o familie îndurerată, ci o lume în stare de șoc și milioane de fani care nu au reușit să se împace cu gândul dispariției ei. Discurile ei, vândute în zeci de milioane de exemplare, personalitatea ei complexă, trăsăturile deosebite și nu în ultimul rând vocea atât de distinctă, au făcut ca Dalida să rămână până astăzi, una dintre cele mai iubite și apreciate artiste în Franța dar și la nivel mondial. Cu 55 de discuri de aur, discuri de platină și discul de diamant – fiind, practic, artista pentru care s-a inventat această distincție – Dalida a rămas și acum la, 30 de ani de la dispariția ei, o artistă iubită și ascultată pretutindeni și totodată un simbol al eleganței și rafinamentului franțuzesc de altădată. Celebrul canal de televiziune Pathe a realizat și o producție cinematografică de excepție, lansată chiar în acest an, despre viața și cariera nemuritoarei Dalida, femeia care a primit totul dar nu a avut, pentru fericirea înțeleasă doar de ea, nimic.