Săpunul și detergentul, de la comunism la coronavirus

Mulți dintre noi ne mai amintim astăzi de produsele de igienă și întreținere facială și corporală existente în magazinele de profil din anii comunismului. Pe cât de importante erau, așa cum sunt ori ar trebui să fie și astăzi, pe atât erau de greu de procurat pe vremuri. Pe lângă penuria de alimente, accesorii de îmbrăcăminte, carburanți și oricare altă categorie, cele mai banale produse de întreținere și igienă corporală reprezentau un adevărat lux pentru români. Vremurile pe care le trăim astăzi readuc în linia întâi cel puțin un produs – săpunul – care capătă o importanță mult mai mare decât cea pe care mulți credeau că o are. Săpunul reprezintă cel mai aprig dușman al oricărei bacterii sau virus, implicit și al temutului coronavirus, iar folosirea lui absolut obligatorie, de altfel, oriunde și oricând, reprezintă astăzi o chestiune de care depinde însăși viața noastră.

Săpunul în anii ‘80 – o raritate

În anii comunismului existau în țară doar câteva fabrici de săpun, între care s-au remarcat două: << Stela din București și Apollo din Galați. Cei care astăzi au intrat în cel de-al treilea deceniu al existenței lor știu foarte puțin despre chinul cu care românii își procurau banalul săpun de toaletă, în ultimii ani de dinaintea Revoluției din 1989. Fabrica Stela producea săpunuri de calitate, cel mai popular fiind săpunul Oana – devenit un adevărat „simbol” național în acei ani. Acest săpun avea și o variantă de export, cu o compoziție ceva mai fină, un miros mai puternic și un ambalaj diferit, făcut dintr-o hârtie cerată de calitate. Era fabricat în mai multe variante (culori și parfumuri diferite). Mulți dintre români foloseau săpunul de casă, dar și celebrul săpun Cheia, “săpunul fără miros care… mirosea urât” fiind folosit atât pentru baie, pentru spălatul părului și, așa cum am menționat, chiar și pentru spălatul rufelor. În fapt, producţia săpunurilor Cheia a început acum aproape 130 de ani, în 1886, la „Fabrica de stearină şi săpunărie Apollo Galați”, aparţinând industriaşului Lippa Braunstein. În 1906, se produceau lunar 12 tone de săpun de foarte bună calitate, prin munca celor 60 de salariați din fabrică.

La sfârșitul deceniului ‘40 fabrica a fost naţionalizată, iar către sfârşitul anilor ’70 a fost retehnologizată, ajungând principalul producător de săpun din România. În 1983, printr-un Decret al Consiliului de Stat, recunoscându-i-se importanța în peisajul industriei chimice, fabrica dobândește personalitate juridică, fiind desprinsă din Centrala de profil de la București și rămânând doar sub tutela acesteia. După 1990, Apollo Galați a avut soarta tuturor societăților de stat intrate în portofoliul FPS. Deși producea deja detergenți ecologici, care câștigaseră o cotă de piață, directorii numiți politic nu au fost capabili să administreze afacerea și firma a pierdut în competiția cu multinaționalele străine din domeniul detergenților. Între timp, de menținerea pe piață a unui brand vechi de peste 100 de ani se preocupă un băimărean care a înregistrat la OSIM marca Cheia, în 2013, și a relansat-o sub formă de săpunuri “handmade” care nu mai au nicio legătură cu produsul din anii comunismului. Fabricile Stela București și Apollo Galați produceau în deceniul optzeci o gamă variată de săpunuri și șampoane pentru export, aceste produse românești ajungând, de asemenea, în multe hoteluri din străinătate. Stela producea săpunurile Darclée, Catifelin, Perla, Palmier și altele, iar la Apollo Galați, printre multe alte produse, “vedeta” era elegantul săpun Egreta – la fabricarea căruia se foloseau esențe aduse din import. Toate sortimentele de săpun fin de toaletă lipseau din cele mai multe raioane de cosmetice  din magazine, putând fi găsite rareori prin tutungerii, chiar și pe la chioșcurile de difuzare a presei. Dacă de parfumuri, chiar și deodorante, românii se puteau lipsi, săpunul reprezenta o problemă de sănătate publică până la urmă, efectul lipsei lui fiind dublat de lipsa apei curente din locuințe. Șampoanele se găseau, de asemenea, greu în ultimii ani ai comunismului. Deși erau puține ca varietate, erau eficiente, nu mulți reușeau să pună mâna pe un șampon Bob sau pe celebrele pernuțe Larex, din plastic umplute cu șampon, un ambalaj de care ne amintim cei care l-am folosit cândva. Vestul țării era avantajat, oarecum, de produsele care mai ajungeau în țară, din Ungaria, chiar Austria ori Germania democrată. Săpunul unguresc Amo și deodorantul Lady Camea, ca și soluția ungurească Neofix pentru coafura „permanent”, reprezentau adevărate rarități. Nu de puține ori săpunurile ungurești erau puse cu grijă printre lenjeriile din șifonier, ele reprezentând totodată veritabile obiecte oferite cadou.

Dero, aur curat pentru gospodine în anii ’80

Piața detergenților a debutat în România la mijlocul anilor ’60, în vremuri în care multe gospodine se chinuiau să spele rufele ori vasele cu ceea ce aveau prin gospodărie. Mai precis, produsul Dero a intrat în casele gospodinelor din România în 1966, fiind produs al Fabricii de Detergenţi România din Ploieşti. Dacă în anii ’70 acest produs era relativ ușor de găsit, fiind folosit preponderent în mediul urban, după a doua jumătate a anilor ‘80 acest produs a devenit o veritabilă marfă de contrabandă. Sortimentele de dero au devenit tot mai puține. Dispariția detergentului din magazine a fost un paradox, judecând după faptul că tot atunci au apărut în România și primele mașini automate de spălat denumite Automatic. În aceste mașini nu putea fi folosit săpunul de casă, foarte des folosit de gospodine în mașinile clasice de spălat Albalux, acolo unde era pus după ce era dat pe răzătoare. Dero Ploiești a introdus pe piață și detergentul special destinat mașinilor automate, dero care avea aceeași denumire cu mașina de spălat produsă la noi – “Automatic”. Până la Revoluția din Decembrie 1989, dero a reprezentat un adevărat produs de lux în casele românilor, alături de săpun, șampon, deodorantele – toate aproape dispărute din magazine în special după anul 1985. În timp, “Dero” a devenit substantiv comun, iar marca sinonimă cu „detergentul”. Asocierea este valabilă şi astăzi, când numele său continuă să fie folosit de către români pentru a desemna, în mod generic, orice fel de detergent. În 1995, Unilever a achiziţionat fabrica din Ploieşti, dar şi portofoliul de mărci şi produse. „Dero” a intrat în epoca modernă prin ambalaj, sistem de producţie şi calitate, dar i s-a păstrat specificul de marcă exclusiv românească. O altă fabrică de detergenți a fost cea de la Timișoara, Azur, acolo unde, de altfel, puțini știu că se producea și detergent lichid în două variante, pentru spălări normale și pentru cele fine – o noutate absolută în acei ani. Azur producea mai multe feluri de detergenți, foarte popular fiind Perlan Albastru, fabrica având în producție și primii detergenți pentru veselă. Cei mai mulți români nu prindeau niciodată o cutie de dero. Săpunul de casă și leșia, în mediul rural, erau singurii detergenți cu care mamele și bunicile noastre ne spălau rufele și așternuturile, „scrobite” ulterior cu un alt produs de la Azur –  Apret. Nu existau în acei ani în România balsamuri de rufe. Se mai dădeau “pe sub mână”, soluții concentrate parfumate scoase ilegal din fabricile de săpun, un soi de esențe uleioase în care predomina o notă de lămâiță. Din aceste soluții gospodinele mai norocoase puneau câteva picături în apa în care limpezeau rufele.

Mirajul parfumurilor românești

Anii ’60 au reprezentat pe lângă debutul altor produse cosmetice românești pe piața națională și un debut în sectorul parfumeriei. Procesul de creație și producție al parfumurilor este și astăzi, la nivel mondial, unul strict ce mai poate fi întâlnit în fabricile de medicamente, de exemplu. În România, fabricarea parfumurilor a reprezentat o piatră de încercare pentru cosmetica autohtonă. Materii prime nu prea aveam, deși existau și la noi fabrici care extrăgeau uleiuri și compuși aromatici din câteva plante, însă  ne lipseau tehnologia și sufletul unei astfel de industrii, chimiștii sau “nasurile”, așa cum sunt numiți și astăzi parfumierii. Câțiva temerari au luptat de la bun început pentru ca această industrie să capete și la noi contur și prestigiu. Cele două mari fabrici de cosmetice, Miraj București și Farmec Cluj au început să producă câteva ape de toaletă și ape de parfum, chiar și variante de parfum pur, produsele fiind de o calitate bună, cu compoziții ori în combinații de note unicat. La Miraj s-a reușit în timp și un import constant de uleiuri aromatice, baza apelor de toaletă și a parfumurilor, produsele fiind delimitate prin cantitatea de alcool adăugată: 10-15 la sută compuși aromatici pentru apele de toaletă, 15-20 la sută pentru apa de parfum și 30 la sută compuși aromatici pentru parfumurile pure. Restul era alcool, așa cum de altfel se procedează și astăzi la orice fabrică de parfumuri din lume.

“Miss Miraj” – parfumul fin al vremurilor aspre

La Miraj București lucrau în jur de 800 de muncitori şi se fabricau lunar aproape 30 de milioane de produse din diverse game, în diverse sortimente. Româncele, deși nu aveau prea multe opțiuni la îndemână, erau și pe atunci elegante și atente la felul în care se îmbrăcau și se îngrijeau. Unele femei primeau reviste din străinătate, iar acestea circulau din mână în mână, ajungând în cele din urmă pe măsuțele din coaforuri sau saloanele cosmetice. Puținele filme occidentale difuzate la televizor aduceau și ele un strop de idei celor care se luptau din greu în aceste industrii ale frumuseții. Un pionier în parfumeria românească a fost chimista de la Miraj, Rozalia Speteanu, cea care sub îndrumarea și cu sprijinul unui alt mare parfumier, ajuns după Revoluție la Paris – Octavian Coifan, dar și de o echipă inimoasă de chimiști, economiști și inventatori, a reușit să creeze mai multe parfumuri dintre care câteva devenite chiar legendare și care se găsesc și astăzi înscrise în enciclopedia franceză Osmoteque, dar și în câteva muzee de parfumuri din România (singurul mic muzeu din București) Franța și Spania. În România, la intreprinderile din București și Cluj Napoca s-a început, așadar, producția celebrelor parfumuri Miss Miraj, Domino, București, Lavandă Fină, Faur, Turist, Magic, Rodica, Doina și Vis. Deodorantele Roua, Bob, Farmec 16, Favorit, Mozaic,celebrul Napoca 1850 și multe altele erau, de asemenea, foarte populare – produse la Miraj sau  la Farmec din Cluj. Chiar dacă ambalajele nu străluceau prin finețe și creativitate, sticlele fiind destul de banale, calitatea esențelor era bună, în cea mai mare parte fiind aduse din import. Parfumurile erau concepute în stilul clasic al vremurilor ce poartă denumirea generică de „floral –chypre” și care astăzi multora dintre noi ne inspiră un iz desuet, “bătrânicios”, cum spun cei tineri în special, tocmai pentru că aceste note par să nu mai fie la modă în parfumeria de astăzi, invadată de cele excesiv de dulci sau fructate. Cei puțin familiarizați cu arta parfumistică nu știu că aceste parfumuri aveau atunci un caracter distins și răspândeau în jurul purtătorilor un aer „aristocratic” și rasat, deloc mai prejos față de ceea ce „emanau” celebrele parfumuri produse în acele timpuri de marile case italiene sau franțuzești. La Miraj se mai produceau și câteva creme și loțiuni de față, tonice și de îngrijire, inclusiv bărbătești, de calitate și cu prețuri accesibile. Miraj mai producea și o gamă restrânsă de farduri și șampoane – între care celebrul Zefir, șampon cu Apilarnil, un  compus apicol inventat tot în România.

Revenind la parfumuri, exact în momentul în care această industrie căpătase puțină maturitate și la noi, a venit Revoluția și așa cum multe alte lucruri și investiții de valoare s-au stins ori au fost pur și simplu devalizate sau omorâte, și “mirajul” parfumat a început să se stingă. “Mama” parfumurilor românești, Rozalia Speteanu, cea căreia Miraj îi datora o bună parte din prestigiu, a fost îndepărtată din colectiv imediat după 1989, iar parfumurile ei au rămas doar o vagă amintire în sufletele celor care au muncit aproape un deceniu pentru ca și aromele românești să ajungă să fie competitive și apreciate în Europa, lucru care nu a fost dus la bun sfârșit. Compania Miraj a devenit “Gerovital Cosmetics” în 1998, iar zece ani mai târziu aceasta a vândut marca Gerovital către Farmec Cluj, compania clujeană având de atunci exclusivitate asupra celebrului compus inventat de savantul Ana Aslan. Acesta a însemnat și sfârșitul fostei fabrici Miraj care a intrat în faliment în aprilie 2010 și din care, astăzi, a mai rămas un gard rupt și o silgă ruginită.

„Farmec” – rezistență și calitate peste decenii

O altă fabrică cu un portofoliu mult mai vast a fost și a rămas și astăzi compania Farmec din Cluj Napoca, cel mai mare producător de cosmetice din România și unul dintre cei mai importanți din Europa de Sud-Est. Compania a fost înființată în anul 1945 la Cluj-Napoca. Farmec S.A. a fost privatizată integral în anul 1995 prin metoda Mebo. Firma are capital românesc, singurul acționar fiind PAS Farmec. Aici se produceau în anii comunismului cu precădere deodorante, de o calitate excepțională, emulsii de îngrijire, demachiante,creme de faţă – acestea din urmă, marca Gerovital în special, fiind de o calitate ireproșabilă. Chiar și străinii râvneau la produsele de calitate de la Farmec, cumpărând en-gros și punându-le în vânzare la prețuri mult mai mari în străinătate. Tot aici se produce încă, poate cea mai folosită loțiune de curățare și întreținere a pielii folosită de români de peste cinci decenii, Laptele Doina și emulsia cu lăptișor de matcă Doina Super pe care le găsim și astăzi în magazine și care concurează prin calitate cu produse străine de prestigiu.

Astăzi, compania a devenit un brand de renume nu doar la noi, calitatea produselor fiind apreciată și peste hotare la fel de mult ca în anii de tristă amintire, atunci când produsele de la Farmec ajungeau în toate capitalele europene. Cosmetice de calitate se mai produceau și la Nivea Brașov, acolo unde deținătorul brandului – Beiersdorf Germania – deschisese înainte de 1900 două mici fabrici de cosmetice care, după naționalizarea din 1949, în componența fabricii de săpun Poiana. După 1957, fabrica Nivea Brașov a fost retehnologizată în vederea producției de sortimente noi. În zona localității Bod se dezvoltă o unitate de culturi agricole, lângă vechile plantații de mentă, cărora li se adaugă lavandă și salvie, pe o suprafață de aproape 300 de hectare. Mușchiul de stejar era utilizat ca fixativ, iar cetina de brad pentru aroma de rășinoase. În această perioadă, fabrica deschide și o secție de cercetare, care va lansa tehnologii îmbunătățite pentru noile produse. Nivea Brașov s-a dezvoltat masiv după anii 60, până după anii 90. Nivea fabrica șampoane, creme, câteva parfumuri ambalate în recipiente metalice, creme și săpunuri de ras, loțiuni după ras, pastă de dinți  – Super Cristal, Irinel și – o noutate atunci -, Cleștar, pasta de dinți special destinată fumătorilor. După 1990, firma a fost redenumită Norvea. În 1993, prin privatizare, Colgate-Palmolive a preluat 76 la sută din acțiuni, iar în 2006 a cumpărat și restul de 24 la sută de la foștii acționari ai Norveei. Concernul Colgate a părăsit ulterior România și a mutat întreaga producție în Polonia.

Săpunul, eroul războiului antivirus

Astăzi, pe piața cosmeticelor din România există sute de sortimente de produse, implicit o concurență acerbă între producători, dublată de mărfurile venite din străinătate – unele mai mult sau mai puțin bune față de cele produse la noi. Brandurile puternice românești scot pe piață produse de calitate, unele chiar „nișate”, cum ar fi cele dermo-cosmetice. În acele în vremurile grele, românii dădeau orice pentru un săpun fin sau un șampon de calitate, igiena fiind un aspect important încă de pe băncile școlilor, acolo unde elevii veneau de acasă cu săculeți din pânză în care aveau o săpunieră și un prosop mic pe care le foloseau în fiecare pauză. Săpunul a rămas și va rămâne un produs de care nu ne vom putea lipsi niciodată și adversarul de temut al bacteriilor și virusurilor care au năvălit peste noi în timpurile în care credeam că știința și tehnologia ne vor feri de probleme grave cum sunt cele cu care ne confruntăm astăzi.