Luni, în a doua zi de Paște, fetele sunt stropite cu parfum, obiceiul fiind preluat de la germani şi maghiari, fiind păstrat atât la ţară, cât şi la oraş. În Transilvania, stropitul s-a practicat în familiile nobiliare până la sfârşitul secolului al XIX-lea, după care doar locuitorii satelor i-au mai păstrat.
Tradiţia „stropitului” sau „udatului” fetelor de măritat ori a nevestelor este păstrata cu sfinţenie, de sute de ani, în multe localități în care trăiesc cu preponderență catolicii fiind, deja de multă vreme, împrumutată şi de creştinii ortodocşi. Tradiţia spune că fetele trebuie udate cu apa de izvor neîncepută că să fie frumoase, să dea naştere la copii sănătoşi şi să miroasă tot anul ca florile de primăvară. Femeile şi fetele îşi aşteaptă musafirii cu ouă roşii, pălincă şi prăjituri, pe care le oferă celor care spun poezii sau snoave amuzante. Primii care pornesc la stropit sunt cei mici. Ei primesc zeci de ouă, dar şi prăjituri sau bani. Obiceiul udatului, numit în zona „locsolas”, se păstrează şi la oraşe. Aici, apa de izvor este înlocuita cu parfumuri sau deodorante mai scumpe sau mai ieftine, in funcţie gustul sau buzunarul fiecăruia. Tradiţia stropirii de Pasti a fetelor se păstrează şi la instituţii, unde, în a treia zi de Pasti, unii şefi îşi stropesc angajatele şi le compun mici poezioare. Unele dintre catrene au uşoare tente politice, altele sancţionează aspectele negative ale societăţii actuale iar cele mai multe sunt menite sa stârnească râsul.
După o zi întreagă de stropit, fetele trebuie să îşi spele hainele, dar şi părul, pentru că, uneori, amestecul de mirosuri este de nesuportat. În unele sate din Ardeal, fetele îşi iau revanşă în cea de-a treia zi de Paşti, când e rândul băieţilor să fie stropiţi. Acest obicei îşi are rădăcinile în urmă cu doua mii de ani, când evreii i-au stropit cu apă pe adepţii lui Iisus care aduceau vestea Învierii. Băieţii se adună în grupuri şi merg pe la casele în care sunt fete. Acestea nu sunt stropite până când „udătorii” nu rostesc versurile: „Am auzit că aveţi un trandafir frumos, am venit să-l udăm, să crească, să înflorească şi mulţi ani să trăiască!”. La ţară, fetele erau udate cu găleţi pline cu apă. De-a lungul timpului, s-a renunţat la această practică în favoarea parfumului sau a apei de colonie, obicei care se practică şi la oraş. „Udătorii” îşi aleg cu grijă fetele pe care le stropesc cu parfum.
De regulă, merg la casele celor pe care le simpatizează şi se străduiesc să le impresioneze cu un parfum scump. Obiceiul udatului este unul deosebit de plăcut și amuzant şi, de regulă, se încheie cu câte o mică petrecere pe la casele fetelor la care vin mulţi udători sau admiratori, care sunt mereu așteptați cu cozonac, ouă roșii, prăjituri dar și un pahar cu vin ales.
M. S.
