Ca de fiecare dată, găsesc o Budapesta boemă, plină de mireasma secolelor trecute. După un gulaş şi o bere pe terasă, ne îndreptăm spre stadion pentru concertul mult aşteptat: Roger Waters. În tribune, plin de români, ba chiar foarte mulţi zălăuani. Bineînţeles, e mai uşor să ajungi la Budapesta decât la Bucureşti.
Peste două ore de stări emoţionale în care senzaţia transcendentului se împacă cu grandoarea. Acestea ar putea fi cuvintele care definesc ce am văzut la Budapesta. Nu cred că cineva poate egala curând complexitatea unui concert rock. Misterul genuin al proiectului “The Wall” se dezvăluie publicului asemenea unui fluviu spiritual posedat de statica maritimă. Rememorând atent concertul, mi-am dat seama că am avut parte de atingerea unor sentimente contradictorii în ceea ce priveşte fondul afectiv al eului uman. Pot spune că am ascultat o muzică cunoscută, însă nu în ceea ce priveşte sensul comun al termenului, ci dintr-o perspectivă anti-sistem. Ritmurile aproape sacerdotale conferă producţiei o aliură teatrală, uneori simfonică, impresionantă prin tendinţa spre protest. Spaţiul muzical, dar mai ales cel vizual, desfăşoară o serie de emoţii ce depăşesc orice etichetare, de fapt o artă pură de expresie a unor suflete afectate de război, de rasism, de globalizare. Afectate!
Roger Waters şi The Wall au devenit un complex structural audio-vizual greu de egalat, la care putem alipi meditaţia solitară, în încercarea de a găsi rădăcini simbolice în toate lucrurile, de a ne uita în oglinda mai mult sau mai puţin distorsionată.
Pentru a gusta şi mai mult din avangarda mereu actuală a rockului progresiv, acultaţi Roger Waters şi Pink Floyd. Merită!
Daniel Mureşan
Roger ăsta, nu-i acela cu un fix.
Vroia el la Bucureşti să dărâme zidul lui Bombonel.
Şi mai era lângă el unul cu o privire tâmpă, unu Zgonea.
M-am lămurit !
Nu Roger vroia, ci Zgonea 🙂 Roger a fost politicos si a venit la intalnire 🙂