Șolet, șolent, ciolent, ciulent sau holent, una dintre cele mai vechi mâncăruri tradiționale evreiești, preparată pentru a fi consumată în după-amiaza zilei de sâmbătă, se mai gătește și astăzi în localitatea Hida, din Sălaj, chiar dacă în sat nu mai trăiește în prezent niciun evreu.
Prepararea acestei rețete complexe este una de durată, mâncarea fiind pusă în cuptor vineri și lăsată la copt peste noapte, ca să poată fi servită a doua zi, sâmbăta. Odată cu mâncarea, în mijlocul oalei în care se prepară se coace pâinea cu care se mănâncă, numită de evrei chigălă.
Pasionat de gastronomia locală, maestrul bucătar Mircea Groza, născut în localitatea Hida, își amintește că acest preparat culinar era gătit și de bunica sa, Florica li Hilimon, el fiind astăzi un susținător fervent al menținerii în viață a unor rețete de mâncăruri tradiționale precum chiolentul.
„Șolet, șolent, ciolent, ciulent sau holent, acea mâncare unică, la cratiță sau oală, uneori de lut, este un preparat foarte vechi, din timpurile biblice, servit în mod tradițional sâmbăta după-amiază, ziua în care nu este permis să gătești. Mâncarea este pusă în cuptor înainte de apus, vineri, și lăsată la copt încet peste noapte, ca să poată fi servită caldă și plină de savoare. Pe vremea când nu fiecare familie avea o sobă, mâncarea era dusă la brutarul comunității și înapoiată pentru masa de sâmbătă. Principalele ingrediente sunt cartofii, fasolea, ouă fierte cu coajă în aceeași oală, ovăz sau gerșli (arpacaș — n.r.), paste făcute în casă, numite razalăi la români și farvălă la evrei, ceapă, uneori usturoi și puțină carne. Carnea era, de obicei, gâscă, curcan sau rață afumată sau proaspătă, câteodată găină grasă sau vițel. Nu lipsea niciodată chigăla, o turtă din făină albă și făină de porumb cu ouă, mirodenii și untură de gâscă. Se prepara o cocă ce se punea în oală lângă carne și fierbeau împreună. De la casă la casă, de la o zonă la alta, acest preparat avea diferite variante și ingrediente. Variantele preparate în casele românilor sau ale maghiarilor erau adaptate, aceștia nefiind obligați să gătească coșer. Se folosea și carne de porc, mai grasă, afumată, pastramă de vită, gâscă afumată, gât de gâscă umplut, ptișcă sau chișcă. Uneori se folosește un preparat din carnea căzută de la fasonatul costițelor, condimentată cu sare, piper, cimbru”, explică Mircea Groza.
Un recensământ din anul 1937 arată că în Hida trăia o comunitate de 344 de evrei, una dintre cele mai mari din tot județul, după cea din Șimleu Silvaniei, unde trăiau 1.526 de evrei, Jibou — 693, Cehu Silvaniei — 610, Crasna — 445 și Zalău — 411. Datele arată că minoritatea evreiască era chiar mai mare decât cea maghiară — 267 de persoane, fiind pe locul secund, după români — 1.163 persoane, dintr-un total de 1.811 de locuitori ai satului Hida.
Ocupația de bază a țăranilor români din sat era exclusiv cea agrară, evreii și maghiarii se orientau mai ales către meșteșuguri, comerț, servicii, având mici afaceri personale. Comunitatea evreilor din Hida deținea practic monopolul asupra comerțului din zonă: în perioada interbelică, în sat erau deschise nu mai puțin de 18 prăvălii. În aceste prăvălii lucrau evreii — patroni, fiii lor sau, uneori, oameni de încredere aleși dintre săteni, de obicei copii ai celor care lucrau în casele lor sau îi ajutau în mod constant la treburile gospodărești. În aceeași perioadă, croitorul, cizmarul, o parte din tâmplari și frizerul satului erau tot evrei. În plus, mai erau deschise două abatoare cu măcelării, proprietari fiind tot evrei. Tot evreii dețineau și posturi importante în aparatul administrativ al comunei, centru de plasă în perioada interbelică, la Pretura de plasă sau Judecătorie sau meșteșugari.
Bogăția mare a rețetelor culinare evreiești culese din zonă indică faptul că, la un moment dat, societatea din Hida a fost puternic marcată de reperele culinare evreiești. Plecarea evreilor din zonă a dus la supremația artei culinare românești, categoric influențată de cea ungurească și, mai ales, de cea evreiască, aproape exclusiv practicată astăzi în zonă, cu excepția câtorva feluri de mâncare acceptate de săteni și a multor amintiri din vremea când românii conviețuiau cotidian cu evreii.
„Cele mai multe informații, alături de întreaga colecție de rețete, le am de la bunica mea, Florica li Hilimon (Florica Barna), care și-a petrecut toată viața la Hida și care a fost bucătăreasă în case înstărite de evrei și unguri din sat, dar și de la alte socăcițe (bucătărese n.r.) din zonă. De asemenea, am avut multe discuții cu singurul evreu din comuna Hida, Friedman Iacob, zis Iancăla, și soția acestuia Anuca, dar și cu Cozmuța Sâmpetrean, morarul din Hida, care are o memorie deosebită și a putut să-mi dea multe informații despre viața la țară din perioada interbelică și după al Doilea Război Mondial, o perioadă interesantă în Hida datorată prezenței în satele comunei a evreilor, a ungurilor, dar și a țiganilor”, precizează bucătarul originar din Hida.
Cu un nume provenind, cel mai probabil, din limba franceză, ciolentul se mai prepară și astăzi în Hida, dar și în alte localități din Sălaj în care au existat comunități importante de evrei.
„Se mai face ciolent și acum în Hida, dar și în alte locuri, mai puțin, Racâș, Sânpetru Almașului, Nușfalău, Șimleu Silvaniei. În familia mea se făcea și se face ciolent destul de des, diferite rețete, eu cunosc vreo zece-unsprezece variante. Întotdeauna făceam ciolent de Bobotează, cu vecinii de pe uliță. Toate oalele se duceau la un singur cuptor de copt și se puneau în acesta după ce s-a copt pâinea. Cuptorul se închidea, se lipea plevul de la gura cuptorului cu lut și se lăsa, peste noapte, până a doua zi. Rețeta cea mai folosită este o variantă locală, românească, de pe ulița mea din Hida: fasole grasă sau tărcată, razalăi, ceapă tocată, pătrunjel verde tocat, boia de ardei dulce, sare — cu grijă, că avem afumătură, piper și carnea de porc afumată, porționată cu os cu tot și, măcar o dată pe an, ptișcă. Întotdeauna se face și chigăla, despre care am mai vorbit. Este o rețetă destul de complexă care necesită o anume experiență. Mâncarea este consistentă, are saț și se consumă cu murături — varză murată, castraveți, gogonele, gogoșar. Poate asigura masa pentru o zi întreagă. Am unele informații că denumirea șolent ar proveni din comunitatea evreiască din Franța, în vechime aceștia folosind termenul, cu influență franceză. În limba franceză chaud lent înseamnă cald-lent, gătit la cald, încet, în timp îndelungat, gătit lent”, explică Mircea Groza.
Alexandru Moldovan
