Zece „Icoane poetice” de neuitat ale unor scriitori aproape uitaţi

MOTTO: „Poezia este haina de sărbătoare a limbii române” (Marcel Lucaciu, profesor, poet, eseist)
Subtitlul acestui articol îl constituie o aserțiune a lui Nicolae Manolescu – „Cum să respecți valorile naționale dacă nu le cunoști ?”. Eu mă voi referi doar la cele literare. Am susținut și susțin din convingere aprecierea că literatura română este una bogată în valori perene în toate etapele ei de dezvoltare. Din cauza modului în care este, însă, studiată în liceu, în bună parte ea nu este cunoscută. În ultimele decenii, literatura noastră nu s-a studiat diacronic, adică în mod evolutiv, de la Scrisoarea lui Neacșu din 1521 și până azi. Elevii au făcut cunoștință doar cu scriitorii considerați canonici. Aceștia sunt cei incluși în manualele școlare și în programele de examen. Nu sunt puțini, dar mai mulți din scriitorii ce merită a fi așezați pe raftul întâi al istoriei literaturii noastre au fost pur și simplu văduviți nemeritat de acest drept valoric pe care îl au.
Într-un articol-colaj despre „Cartea și beneficiile lecturii”, propuneam cititorilor citate care argumentau titlul meu. Azi, acelorași destinatari, mulți, puțini, le ofer zece „icoane poetice” din autori aproape uitați pentru a-i convinge că bucuria lecturii poetice nu o găsim doar în volumele lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Mircea Cărtărescu, ci și in multe creații poetice ce-au format cândva pentru Eminescu „zilele de aur ale scripturii române”.
Prin urmare, rândurile mele de azi sunt sinonime cu o invitație la a descoperii uni împreună „lumi de frumuseți artistice” în creația multora fie uitați azi, fie că nu au fost cândva cunoscuți prin studiu în școală. Evident, propunerile mele sunt pur subiective. Ce-i foarte bine de reținut este ideea că oricare iubitor de poezie necanonică poate oferi un set de strofe memorabile și tot mai rămân și altele , poate mai îmbietoare la a trăi și simți omenescul din noi. Este tocmai ce-și propune adevărata poezie cea care poate da glas acelor intimități de gând și simțire pe care niciun aparat modern nu a făcut-o încă. Când ai asemenea valori lirice și-ți permiți să le treci între paranteze, e semn că astăzi dorești să ai doar pentru o literatură a elitelor și pentru ele. Și pentru acest motiv, pledez pentru revenirea la studiul istoriei literaturii române în anii de liceu.
În sfârșit, „icoanele poetice” promise, cu însoțitoare motivare a alegerii lor. Ce-nseamnă, de fapt, „picior de plai”? Ne convingem citind prima strofă a poeziei „Mama” a lui George Coșbuc (1886-1918), dar, deopotrivă, le vom reaminti, celor care, poate, am uitat de iubirea de mamă: „În vaduri ape repezi curg/Şi vuiet dau în cale,/Iar plopi în umedul amurg/Doinesc eterna jale./Pe malul apei se-mpletesc/Cărări ce duc la moară -/Acolo, mamă, te zăresc/Pe tine-ntr-o căscioară.”
Într-o lume inundată de monotonie, doar iubirea mai dăinuiește, chiar dacă și ea are o vârstă crepusculară: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână/Un bătrân şi o bătrână -/Două jucării stricate -/Merg ţinându-se de mână…”(Ion Minulescu, 1881-1944 poezia „Acuarelă”).
Eu cred că niciun istoric n-a definit mai plastic și mai convingător ce este istoria decât a făcut-o „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga(1881-1938), în capodopera sa „Oltul”: „ Mult iscusita vremii slovă/Nu spune clipa milostivă/Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul/Şi veselia deopotrivă…”. Uneori, textul poetic dezvăluie misterul marelui interes al puternicilor globului pentru anumite zone ale Terrei: „Bagdadul! Bagdadull! şi el e emirul./Şi el e emirul, şi are-n tezaur,/
Movile înalte de-argint şi de aur,/Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,/Argint de izvoare, şi zare-aurită/Şi el e emirul, şi toate le are…/E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,”(colaj din poemul lui Alexandru Macedonski -1854-1920 „Noaptea de decemvrie”).
„Poetul florilor”, simbolistul Dimitrie Anghel(1872-1914), în creația „Ex-voto”, ne sugerează un mod discret de-a ne încheia parcursul terestru: „Pășește-ncet, să nu deștepți tăcerea,/ Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu/ Și ascundeți bucuria ori durerea”.
Prin poezia „Bunica”, scriitorul Ștefan Octavian Iosif (1875-1913) se adresează celor ce n-au bunici pe pământ, ci doar în gând și-n suflet, iar amintirea lor este un elixir împotriva uitării „De cîte ori priveam la ea,/Cu dor mi-aduc aminte/Sfiala ce mă cuprindea,/Asemuind-o-n mintea mea/Duminicii preasfinte…”
Eminescu prin arta poetică „Epigonii” și-a preaslăvit înaintașii pe care-i consideră că sunt în literatura noastră „Zilele de aur”, a făcut-o motivându-și superlativele evaluării. La fel o face unul dintre urmașii săi, poetul Alexandru Vlahuță (1858-1919) prin binecunoscuta creație: „Lui Eminescu”: „Să plângi tu plânsul tuturora…/Din zbuciumul eternei lupte./Să smulgi fulgerătoare versuri,/
Bucăți din inima ta rupte…”. Cred că cei care au scris despre Eminescu sunt mai mulți decât numărul poeziilor sale antume. În mare parte, le-am parcurs. În niciun text critic nu am întâlnit o metaforă atât de revelatorie precum „fulgerătoare versuri”, așa cum mai mult decât inspirat, cel considerat la început de veac un „nou Eminescu”, a făcut-o.
Autorul „Baladelor vesele și triste”, George Topârceanu(1886-1937), prin omniprezența umorului, ironiei și a elementelor ludice, reușește și azi să ne stârnească măcar un zâmbet nevinovat. În binecunoscuta lui „Balada chiriașului grăbit” eu văd în ea întruchiparea dâmbovițeană a lui Don Juan: „ C-aşa mi-e viaţa – o goană,/Şi astfel durerile trec…/Rămâi sănătoasă, cucoană,/
Că-mi iau geamantanul şi plec!”.
Scriitorul Ștefan Cazimir în „România literară”, nr.12/2021 ne face cunoscut faptul că Victor Eftimiu în 1942 considera că versul „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate” din poezia „Umbra lui Mircea. La Cozia” de Grigore Alexandrescu este unul din cele mai frumoase din cuprinsul poeziei române. Și lui Ion Luca Caragiale îi plăcea să recite mereu din această creație a scriitorului pașoptist. Într-adevăr, prima strofă a acestei meditații poetice are ceva din grandoarea poemelor eroice: „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,/Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,/Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate/Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.”
Versurile prefigurează măreția personalității celui care va fi evocat-Mircea cel Bătrân, cel pe care inclusiv „Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.” (Excepțional vers!)
Bardul din Mircești, Vasile Alecsandri (1821-1890), supranumit „rege al poeziei” de către Eminescu în poezia „Epigonii”, rămâne și până în zilele noastre unul din marii noștri pasteliști. „Miezul iernei” nu este doar o imagine a acestui anotimp, ci autorul sugerează și în ce constă esența miezul acestui anotimp hibernal: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!/Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,/Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare/Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.”
Desigur, poezia noastră clasică are în cuprinsul ei și alte nenumărate „icoane poetice” (Eminescu definea poezia drept un „voluptuos joc de icoane”). Fiecare iubitor de frumos artistic își poate alcătui propria antologie. Are de unde să aleagă.

Octavian Guțu,
dascăl de cetire și simțire românească