Zalău – de la târg la municipiu

Denumirea de târg are mai multe sensuri: în primul sens este denumirea unei așezări umane (oppidum) mai mică decât orașul (civitas), dar mai mare decât satul. În epocile anterioare celei contemporane, târgurile primeau drepturi în plus față de localitățile obișnuite; în primul rând aici aveau loc piețe după un program statornic. La date fixe în târguri se desfășurau schimburile comerciale din zona respectivă, activitățile de vânzare-cumpărare a mărfurilor necesare gospodăriilor individuale și atelierelor meșteșugărești. Sensurile acestei denumiri sunt multiple, dar acesta este cel care a definit așezarea de la răscruce de drumuri care a fost în epoca medievală Zalăul. Dicționarul explicativ al limbii române definește târgul ca fiind un loc întins, special amenajat într-un oraș sau la marginea unui oraș, unde se vând și se cumpără zilnic sau la anumite date bine stabilite, mărfuri variate.
Unele localități au păstrat în denumirea lor numele de târg până astăzi: Târgu Mureș, Târgu Jiu, Târgu Ocna, Târgu Frumos, etc. Municipiul Iași era supranumit în secolul trecut de către autorii locali „dulcele târg al Ieșilor”, în pitorescul grai moldovenesc. Zalău nu a fost denumit în nicio epocă istorică târg. Oamenii veneau la târg în Zalău, plecau de la târg din Zalău, dar oamenii locului și străinii nu au lipit apelativul târg de numele localității. El apare doar în documentele prin care primește acest rang: oppidum Zilah.
Tipologia desfacerii mărfurilor producătorilor meșteșugari din zona sălăjeană cuprinde mai multe variabile: prima modalitate de desfacere era şi cea mai simplă, aşa-numită de acasă. Acest tip era practicat cu precădere de croitorii, cojocarii şi olarii individuali, care lucrau pentru comanditari pe tot parcursul anului. Era mai puţin practicat în localităţile urbane, fiind specific zonei rurale. Comerţul ambulant, care însemna desfacerea obiectelor cu amănuntul, a dus la concluzia că se pierde foarte mult timp cu piaţa în detrimentul producţiei. În acest tip de comerţ au apărut rromii (ţiganii), care cumpărau cantităţi mari de marfă pe care o transportau apoi, cu mijloace proprii, pe cheltuiala proprie, în localităţile cunoscute drept piaţă de desfacere a produselor achiziționate.
Fiecare asociaţie meşteşugărească din localităţile urbane avea prăvălia proprie, destinată desfacerii produselor. Cu timpul, mulţi dintre meşteşugari au obţinut dreptul de a-și deschide propria prăvălie, mai cu seamă dacă era vorba despre desfacerea cărnii de către măcelari. În aceste prăvălii erau necesare măsuri de igienă specifice, se realizau controale periodice, deosebit de riguroase, în scopul prevenirii îmbolnăvirilor. În acest sistem al prăvăliilor și-au desfăcut marfa cizmarii şi tăbăcarii din Zalău şi din celelalte oraşe sălăjene.
În sfârşit, forma cea mai importantă de desfacere a mărfurilor o constituiau târgurile. Acestea erau fie anuale, la date precise, cum a fost ziua de Sf. Margareta pentru târgul anual din Zalău, în data de 13 iulie, statornicită printr-un document emis în timpul regelui Ludovic I în anul 1370. Deoarece localitatea Zalău este situată într-o zonă de tranzit, ea a primit în anul 1473 denumirea de oppidum, loc de târg, ceea ce a şi devenit pentru toate localităţile din jurul Munţilor Meseş – loc de întâlnire şi de schimburi economice şi culturale. Târgul în sine nu este altceva decât posibilitatea de întâlnire comună, periodică, a producătorilor în special, a tuturor oamenilor în general, întâlnire care are o funcţie esenţială în socializarea umană, răspunzând la cote maxime acestei necesităţi. În aceste târguri, desfacerea mărfurilor era asigurată în primul rând breslelor. Pentru dreptul de a vinde în târguri, breslele au dus o continuă luptă în scopul înlăturării concurenţei, fapt extrem de relevant în documentele de arhivă. Erau înlăturaţi din târguri toţi meşteşugarii care nu erau organizaţi în breaslă, deoarece breslele aveau posibilitatea de a obţine drepturi exclusive şi chiar privilegii. Sistemul de monopol în târguri s-a păstrat până la începutul secolului al XX-lea, el a căzut doar odată cu Primul Război Mondial, destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi instaurarea administraţiei româneşti în aceste ţinuturi, supranumite ungurene. Acţiunea sistemului era în cerc: meşteşugarii care nu aparţineau unei bresle recunoscute ca atare de către stat nu aveau dreptul de a desface în târguri; pentru a intra într-o breaslă, chiar şi în cea a negustorilor, era necesar ca persoana respectivă să aparţină unor anumite confesiuni, catolică, reformată, evanghelică sau unitariană, reglementare care-i excludea dintru început pe românii ortodocşi. Până la actul Unirii cu biserica Romei, niciun sat care avea locuitori români nu a reuşit să-şi organizeze activitatea meşteşugărească în sistemul breslelor, toate încercările fiind retezate rapid de către breslele din Zalău, cum a fost încercarea olarilor din Tihău de organizare şi de elaborare a unui statut.
Activitatea comercială a fost practicată eficient de către sălăjeni în toată perioada de la epoca medievală până în cea contemporană, suplinind posibilităţile de câştig mai reduse din cadrul producţiei agrare şi completând producţia meşteşugărească locală, materia primă existând din belşug în fiecare gospodărie ţărănească.
Meşterii cizmari nu lipseau din nicio localitate, oricât de mic ar fi fost satul. Ei proveneau iniţial, fie dintre oamenii care erau săraci şi au fost obligaţi să-şi suplimenteze venitul familiei, fie dintre cei care erau talentaţi, aveau mai multă pricepere decât alţi gospodari pentru a confecţiona încălţăminte frumoasă şi de bună calitate, fie că era vorba de opinci sau de încălţăminte trainică, cum este cizma. Aceşti meşteri produceau încălţăminte nouă şi reparau încălţămintea membrilor comunităţii săteşti. Importanţa acestei ocupaţii este dovedită de documentele medievale încă din secolul al XIII-lea şi continuă să fie evidenţiată în toate conscripţiile urbariale ulterioare. Meşterii din satele recenzate sau de la curtea nobiliară sunt consemnaţi în conscripţii cu ocupaţia specifică fiecăruia, dar şi cu obligaţiile de impozite şi taxe, care sunt de altă natură decât ale ţăranilor iobagi. Acest lucru demonstrează o dată în plus faptul că meşteşugarii ocupau un loc important din punct de vedere economic şi social în comunitatea din care făceau parte. „Purtarea cizmelor de către unii membri ai comunităţii era taxată pe la 1859 ca «făloşenie» condamnabilă, încălţămintea obişnuită fiind, chiar la sărbători, opincile de piele, cu bot bont”. Opincile din piele – purtate cu obiele albe de pânză – au rămas încălţămintea de fiecare zi a ambelor sexe, doar cei mai înstăriţi purtând cizme la sărbători. După cel de-Al Doilea Război Mondial se răspândesc opincile de gumă (cauciuc) şi bocancii.
Trecerea dintr-o grupă în alta de vârstă era evidenţiată tocmai prin adoptarea pieselor de port specifice, altădată cu rol clar în aşa-numitele rituri de trecere. Încălţămintea obişnuită a orăşenilor o constituiau cizmele. Aşa după cum am văzut, în Zalău ele erau confecţionate din piele de diferite calităţi. Probabil că pentru orăşeanul de condiţie medie sau sărac, cizma constituia încălţămintea de sărbătoare, dar pentru nobili şi pentru orăşenii bogaţi constituia încălţămintea obişnuită. În perioadele mai îndepărtate erau confecţionate din piele de viţel, cu vârful tare, rotunjit şi cu talpa simplă. Cizmele erau simetrice, adică potrivite pentru fiecare picior (drept şi stâng) şi aveau talpa cusută. După cum reiese din documente, în secolul al XIX-lea apare talpa cu ramă, prinsă de căputa cizmei cu ajutorul cuielor şi prin coasere. Tureacul începe să fie mai moale, dacă sunt comandate cizme moi. În general, ţăranii – bărbaţi şi femei – au preferat cizma cu tureac tare până în epoca noastră, ele fiind produse şi astăzi în satele care au cizmari. În târgurile mari de toamnă care se desfăşoară în partea de vest şi de nord-vest a Transilvaniei se găsesc astfel de cizme şi în prezent, cum este cazul târgurilor de toamnă de la Negreni (jud. Cluj) şi Negreşti-Oaş (jud. Satu Mare).
În documentele arhivei breslei olarilor apare, cum este şi firesc, interesul pentru piaţa de desfacere. Nu cunoaştem anul în care, la târgul din Zalău, a fost organizat primul loc pentru desfacerea produselor. Un proces verbal din anul 1782 aminteşte că „…meşterilor care au lucrat la demolarea tarabei vechi şi ridicarea celei noi, li s-a plătit o jumătate de vadră de vin, adică 56 de bani”.
De-a lungul timpului a avut loc o creştere continuă a numărului membrilor breslei olarilor, ca urmare taraba lor din piață a devenit destul de repede neîncăpătoare. Adunarea din 1804 a hotărât extinderea tarabei olarilor în scopul de a-i cuprinde şi pe meşterii mai tineri sau pe cei care erau proaspăt veniţi în Zalău.
Locul fiecărui membru al breslei în economia internă a târgului era plătit. Această plată se efectua la casieria breslei, ritmul încasărilor fiind stabilit prin regulament în modul următor: „În data de 5 februarie 1776 adunarea generală a breslei a hotărât ca meşterii datornici cu taxa pentru vânzare în tarabă să o achite imediat, iar dacă nu… să fie excluşi din tarabă. De acum înainte fiecare meşter la înscrierea în breaslă, odată cu taxa de intrare, să plătească şi taxa pentru desfacerea produselor…” Pe baza acestui principiu, în anul 1791 s-au consemnat următoarele date financiar-contabile: „Am încasat de la meşterul Szep János taxa de intrare în breaslă de 13 forinţi ungureşti şi 26 de bani, iar cu taxa locului de vânzare a rămas dator şi până la achitare nu va avea dreptul să-şi vândă marfa în tarabă… ci îşi va expune marfa la capătul locului şi nu în altă parte”. Sunt consemnate şi numeroase cazuri în care se comit abateri de la această prevedere, de altfel destul de severă. Astfel, în anul 1885, „Fázekás József şi ortacul său au cerut ca la târgul de sâmbătă din Zalău să-şi vândă mărfurile lor liber, chiar în schimbul unei mari taxe”.
Divergenţele pentru locul de vânzare au apărut şi în relaţiile cu olarii din alte centre. Aceştia erau primiţi în piaţa din Zalău numai în zilele de târg, când se ridica totuşi problema locului unde ei îşi puteau expune produsele pentru vânzare. În registrul de cheltuieli din anul 1827 apare menţionată o sumă acordată vameşului din târgul de la Zalău, în scopul stabilirii unui anume loc, dorit de olarii zălăuani, pentru ca olarii din Deja să-şi desfacă produsele lor. În schimb, olarii din Zalău şi-au vândut produsele şi în târgurile din împrejurimi, la Jibou, Dragu, Huedin, Hodod, Crasna, Nuşfalău, Hida. Pentru asigurarea locului de vânzare, au plătit anual anumite sume autorităţilor locale. În anul 1777 apare următoarea consemnare: „…am dat vameşului din Jibou 12 bani pentru că a mers la olarii străini să-i oblige ca de acum înainte să nu se aşeze pe locurile noastre”. În anul 1778, olarii zălăuani înaintează chiar o cerere, pentru locul de vânzare la Jibou. Mai târziu, în anul 1839, olarii din Zalău au făcut diverse cadouri de ceramică în valoare totală de un forint, vameşului din târgul de la Dragu, pentru a avea locurile proprii de vânzare, cu toate că acest lucru nu era legal.
Începând cu secolul al XIX-lea, în cadrul breslei olarilor apar greutăţi deosebite, datorate, în special, diferenţierilor evidente de avere în rândul meşterilor. În 1831 reiese clar faptul că fiecare membru al breslei era obligat la plata unei sume de patru creiţari sau patru cupe de vin pentru susţinerea financiară a breslei, iar în 1837, meşterii mai săraci au cerut conducerii să fie lăsaţi să lucreze în atelierele altor meşteri. În anul 1845, meşterii se plâng din nou că nu au din ce să trăiască, deoarece „…în împrejurimi lucrează olari la Şimleu, Crasna, Someş Odorhei din afara breslei, iar în Deja toţi locuitorii se ocupă cu olăritul”. Numărul meşterilor care au părăsit oraşul s-a mărit mult pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fapt care s-a petrecut în realitate şi a avut repercusiuni negative asupra veniturilor breslei. Meşteşugarii de frunte ai oraşului au luat măsuri, astfel că în anul 1840 „…starostele mic al breslei, Tetsi János, a propus ca meşterii mutaţi la sate să plătească o anumită sumă pentru lipsa lor din breaslă”. Aceste fenomene au determinat stabilirea unor restricţii şi în privinţa primirii de ucenici; dacă până în anul 1800 s-au încheiat contracte pentru intrarea în ucenicie sau cu calfele „de oriunde ar fi venit”, în adunarea generală din 14 mai 1814 „au hotărât ca nimeni să nu angajeze decât ucenici din Zalău”.
Mijlocul secolului al XIX-lea a marcat şi apariţia comercianţilor ambulanţi, aceştia constituind elemente de legătură între producător şi piaţă. Cu toate că mai multe hotărâri ale adunărilor generale interziceau vânzarea produselor în cantităţi mari unui singur cumpărător, în documente apar dese consemnări ale unor încălcări: în 1862, meşterul Asztálos János a vândut la Crasna, unui negustor, mai multe ulcioare, faptă pentru care a fost amendat. Au fost nenumărate măsurile de penalizare a meşterilor care stimulau comerţul ambulant. Mai amintim şi existența unor sancţiuni colective, de exemplu, în data de 28 iunie 1863, când Decsi Sámuel şi József Fábián au fost sancționați pecuniar.

Sunt relativ numeroase consemnările care dovedesc valoarea deosebită a vaselor lucrate în Zalău, remarcate prin forma lor elegantă, prin culorile şi motivele ornamentale plăcute. În 1863, breasla din Carei a trimis conducerii breslei din Zalău o scrisoare oficială, prin care comunica următoarele: „Szilágyi Lájos s-a angajat ca, la târgurile săptămânale din Carei, să aducă ulcioare zălăuane… ei ar dori încă 2 căruţe tot cu ulcioare, la fiecare târg”. Confirmarea absolută a valorii mărfurilor şi a calităţii ceramicii produsă de meşteşugarii din Zalău a avut loc în anul 1885, la Budapesta, cu ocazia expoziţiei meşterilor olari. Exponatele trimise de olarii din Zalău au fost apreciate, zălăuanii obţinând o diplomă şi o medalie.
O confirmare în plus a valorii meşterilor zălăuani se găseşte în numărul mare de calfe care doresc să lucreze în atelierele acestora. Într-o carte de călătorie care a fost eliberată la 16 iunie 1834 în Baia Sprie, pentru o calfă de olar, este menţionat faptul că respectiva calfă s-a oprit, în timpul călătoriei de studii, la meşterii olari din Zalău pentru o perioadă de trei săptămâni, ca să-şi completeze cunoştinţele. Iată, deci, o nouă dovadă că breasla olarilor din Zalău se bucura de un prestigiu deosebit în Transilvania.
Olarii din Zalău au lucrat atât ceramică de uz, nesmălţuită, cât şi ceramică smălţuită, destinată împodobirii interioarelor din oraşe, dar şi a celor ţărăneşti, după cum era specificul local. Obiectele lucrate pentru satisfacerea necesităţilor gospodăreşti aveau formele obişnuite şi pentru alte centre de olari: farfurii de diferite dimensiuni, ulcioare şi cănţi pentru apă, borcane pentru lapte sau pentru dus mâncare la câmp, cratiţe şi oale pentru prepararea mâncării, vase pentru flori, ploşti, forme pentru cozonaci, strecurători etc. În această categorie menţionăm şi câteva forme mai deosebite, toate specifice oraşului Zalău: cănţi special destinate unor munci de vară în vii (la stropitul viilor), vase folosite la prepararea vinurilor, ulcioare cu gura vasului bilobată şi cu capac, ulcioare cu burta vasului turtită.
Documentele de breaslă vorbesc şi despre obligaţia ce le revine ceramiştilor să înveţe să construiască sobe, deci, cu siguranţă s-au produs cantităţi mari de cahle (plăci de sobă) în centrul de olari din Zalău, care se făceau la comandă, deci nu se vindeau în târg.
Desfacerea produselor din ceramică se făcea, de către toţi olarii, indiferent de centrul de provenienţă, în mai multe moduri: în general, olarul mergea prin sate şi îşi vindea singur marfa. Dacă era sărac (cum erau cei mai mulţi dintre olari, sărăcia fiind unul dintre motivele pentru care practicau acest meşteşug, rotunjindu-şi astfel veniturile), olarul îşi vindea singur marfa, în schimbul produselor alimentare necesare: grâu, porumb, fasole, cartofi. Olarii înstăriţi aveau căruţa proprie, iar unii angajau chiar o altă persoană în scopul de a-i vinde marfa. Modalitatea cea mai obişnuită pentru desfacere era cea a târgurilor mai apropiate: Cehu Silvaniei, Hodod, Ariniş, Ardusat. Demn de remarcat este faptul că olarii din localitate nu concurau între ei, probabil datorită faptului că trebuiau să suporte concurenţa olarilor din celelalte centre de olărit din zonă.
După cum s-a putut constata, o problemă esenţială în practicarea şi dezvoltarea acestui meşteşug este şi modul în care îşi desfac olarii mărfurile, deoarece nu toți meșteșugarii aveau acces în târguri. Olarii din Deja practicau mai multe modalităţi de vânzare: de acasă, prin intermediul târgurilor şi cu ajutorul negustorilor ambulanţi. Nu insistăm, deoarece această chestiune este legată de breasla negustorilor sălăjeni.
Deşi nu s-au păstrat decât puţine documente de breaslă, organizarea în acest sistem este consemnată în actele Societăţii olarilor din Şimleu Silvaniei, care elaborează o Scrisoare devânzare liberădin partea oraşului Şimleu pentru Breasla nobilă a olarilor din Deja. Unul dintre decanii acestei bresle, despre care avem ştiri precise, a fost Hunyadi Ferenc, care a condus activitatea breslei în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Conducerea breslei s-a transmis urmaşilor săi, ajungând la Hunyadi Emeric, cel de la care am aflat datele mai vechi şi mai noi şi secretele legate de această ocupaţie.
În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, odată cu organizarea perimetrului zonei centrale a oraşului Zalău, conform Planului Urbanistic, a fost necesar să se confecţioneze tuburi de ceramică pentru realizarea aducţiunii apei şi a canalizării spitalului orăşenesc. Olarii din Zalău, în calitatea lor de membri ai unei bresle nobile, deţinătoarea unor privilegii regale, au refuzat să execute această lucrare, pe care au acceptat s-o execute olarii din Deja. Plata muncii nu a fost cerută în bani, ci în schimbul dreptului de a-şi desface mărfurile pe piaţa Zalăului, drept care le-a fost refuzat până în acest moment, cu obstinaţie, de breasla olarilor din Zalău. Acceptul s-a concretizat şi din partea olarilor zălăuani, astfel că din jurul anului 1900, olarii din Deja au desfăcut marfă şi în Zalău.
În gospodăriile ţărăneşti, dar şi în cele ale oamenilor simpli din mediul urban, torsul şi ţesutul au constituit dintotdeauna ocupaţia principală a femeilor. Ele aveau rolul de a ţine gospodăria şi pe membrii familiei cu tot ceea ce ţinea de necesarul pentru îmbrăcăminte, precum şi pentru îmbrăcarea interiorului locuinţei. Este vorba despre o adevărată industrie casnică, practicată de fiecare femeie în gospodăria proprie, pentru necesitățile proprii fiecărei case, fără ca mărfurile să fie desfăcute în târguri. Se confecționau piese de interior care erau de două categorii: piese strict necesare interiorului, pentru îmbrăcarea patului şi a mesei; a doua categorie este constituită din piesele cu funcţie decorativă. În această categorie intră obiectele de pânză care erau expuse pe pereţi, pe lângă farfuriile ornamentale şi pe lângă icoanele din casa din faţă.
După cel de-Al Doilea Război Mondial s-au produs schimbări în societate, sub toate aspectele. Numărul firmelor comerciale cu patroni individuali era de 48, din care 31 în Sălajul actual, conform reorganizării administrativ-teritoriale din anul 1968. Târguri săptămânale se ţineau în localităţile: Bocşa, Buciumi, Cehu Silvaniei, Cizer, Crasna, Ip, Nuşfalău, Românaşi, Şimleu Silvaniei, Valcău de Jos, iar la Zalău şi Jibou se ţinea târg săptămânal şi anual. Legislaţia referitoare la târguri se baza pe Decizia nr. 114.637 din 3 martie 1938 a Ministerului Industriei şi Comerţului şi Decizia nr. 260/1945 privitoare la legislaţia aplicabilă în Ardealul de Nord. Conform acestora, la Cehu Silvaniei, târgul săptămânal de mărfuri şi vite se ţinea în fiecare joi, iar târgurile anuale de mărfuri şi vite în fiecare miercuri şi joi după următorul calendar:
februarie – a treia săptămână
aprilie – a doua săptămână
iunie – ultima săptămână
august – a doua săptămână
octombrie – a doua săptămână
noiembrie – ultima săptămână.
De menţionat că în timpul regimului de ocupaţie s-au ţinut şapte târguri anuale, în luna septembrie. În „comuna urbană Şimleu Silvaniei”, conform legislaţiei amintite din anul 1938 s-a instituit regula să se ţină târg săptămânal pentru mărfuri şi vite în fiecare vineri, iar târgul de zarzavaturi, produse agricole şi casnice să se ţină luni. În adresa Primăriei către Camera de Comerţ şi Industrie Sălaj se arată că de şase-şapte decenii înainte cele două târguri se ţineau simultan, cu folos, întrucât cei care aduceau produse le vindeau şi apoi aveau bani pentru cumpărat mărfuri şi animale. Astfel, târgul de luni nu a fost frecventat în perioada celor şapte ani, iar în timpul ocupaţiei s-au ţinut doar două târguri de vite. Se comunică faptul că piaţa de mărfuri era situată în piaţa Stalin, iar cea de alimente în piaţa Avram Iancu şi piaţa Libertăţii.
Târgurile anuale de mărfuri şi vite erau planificate joi şi vineri după următorul calendar:
martie – a treia săptămână
iunie – a treia săptămână
septembrie – a treia săptămână
decembrie – a treia săptămână.
În comuna Jibou s-a ivit o situaţie specială pentru care Camera de Comerţ şi Industrie Sălaj a înaintat o cerere de îndreptare către Comisia Judeţeană pentru Reforma Agrară. Este vorba de împroprietărirea unui număr de trei persoane ca urmare a reformei agrare, cu o porţiune de teren luat din teritoriul oborului de vite din Jibou, care „…este cel mai mare din judeţul Sălaj şi Someş şi deserveşte o întinsă regiune în care creşterea vitelor este o ocupaţiune principală a locuitorilor”. Târgurile anuale de mărfuri şi vite erau planificate miercuri şi joi (în prima zi – târg de vite şi a doua zi – târg de mărfuri) după următorul calendar:
februarie – ultima săptămână
martie – ultima săptămână
mai – prima săptămână
iunie – a doua săptămână
iulie – prima săptămână
august – prima săptămână
octombrie – a treia săptămână
decembrie – a treia săptămână.
Târgul din oraşul Zalău a fost cel mai mare din zona muntoasă a Sălajului. Conform adresei Primăriei oraşului către Camera de Comerţ şi Industrie Sălaj în 25 octombrie 1945, „piaţa de mărfuri şi alimente este situată în piaţa Lenin. În afară de aceasta, în hala de târg, situată în piaţa Libertăţii nr. 1, în patru cabine se vând preparate de carne. Târgurile de vite se ţin în oborul oraşului situate în capătul străzii Stalin”. Târgul săptămânal de mărfuri şi vite se organizează în fiecare sâmbătă, iar târgurile anuale de mărfuri şi vite erau planificate în fiecare miercuri şi joi după următorul calendar:
ianuarie – ultima săptămână
martie – prima săptămână
aprilie – ultima săptămână
iunie – prima săptămână
iulie – ultima săptămână
septembrie – prima săptămână
octombrie – prima săptămână
decembrie – prima săptămână.
În perioada cuprinsă între anii 1945-1948, activitatea comercială din Sălaj a avut aspectul de mic comerţ practicat prin intermediul unor ateliere mărunte (denumite întreprinderi în acest raport al Camerei de Comerț și Industrie) răspândite în localităţile sălăjene, care se aprovizionau cu produse fabricate de la comercianţii de nivel mediu, care se aprovizionau la rândul lor de la angrosiştii din Satu Mare, Oradea, Cluj şi Timişoara. Produsele de manufactură şi galanterie au sporit, dar au făcut şi obiectul activității speculanţilor de pe piaţă. Cantităţile de produse de import „coloniale” au scăzut foarte mult, iar în domeniul încălţămintei şi pielăriei aprovizionarea s-a făcut „anemic şi cu cantităţi reduse”. În domeniul fierăriei şi al produselor tehnice s-a constatat că exista o lipsă de mărfuri. Doar activitatea agricolă s-a dezvoltat, dar progresul nu a fost constant ca urmare a secetei prelungite din anii 1946-1947. În rest, celelalte activităţi productive au stagnat mai ales datorită instabilităţii monetare generată de reforma monetară. A avut de suferit comerţul alimentar: s-au redus substanţial sacrificările animalelor, în schimb a fost intens comerţul cu lapte şi derivatele sale, populaţia având aceeaşi cerere pe piaţă, dar producătorilor li s-au impus obligaţii contractuale mari prin condiţiile de armistiţiu. Conform datelor existente la Camera de Comerţ şi Industrie Sălaj, comerţul cu legume, zarzavaturi şi fructe, la fel cu vânzarea păsărilor şi ouălor a fost intens, dar „…a folosit intermediarilor căci producătorii nu au primit preţuri juste, iar ei s-au dovedit până acum incapabili de a organiza valorificarea colectivă a marilor cantităţi de ceapă excelentă, judeţul nostru fiind al doilea din Ardeal în această privinţă, a fructelor, a strugurilor, apoi a pepenilor verzi (de aceeaşi calitate ca şi cei din Arad) şi a ardeiului pentru boia, precum şi a cartofilor”. La sfârşitul anului 1947, la Camera de Comerţ şi Industrie Sălaj figurau 687 de firme individuale şi 44 de firme sociale (reamintim că judeţul cuprindea şi zona de vest a plaselor Carei, Tăşnad şi Valea lui Mihai). Numărul real al firmelor care figurau la Fisc era dublu, majoritatea acestora fiind „…mici întreprinderi rurale, cârciumi, mori ţărăneşti, de o foarte modestă existenţă”.
Evaluarea caracteristicilor distinctive ale structurii ocupaţionale şi a modului de viaţă derivate din ocupaţiile tradiţionale ale zălăuanilor, în particular şi ale sălăjenilor, în general, în prima jumătate a secolului al XX-lea, a convers spre următoarele tipuri:
1. a rezultat că activitatea meşteşugarilor sălăjeni a continuat, într-o organizare anterioară de natură asociativă, cu respectarea regulamentelor până după anul 1950;
2. un factor important a fost modalitatea de obţinere a resurselor economice necesare vieţii;
3. s-a constatat fenomenul de dezvoltare a unor profesiuni de prim rang, necesare societăţilor urbane şi rurale;
4. s-au dezvoltat profesii auxiliare pentru ambele categorii de societăţi;
5. s-a constatat şi satisfacerea nevoilor colective marginale, prin utilizarea unor resurse din zonele sărace, resurse cu potenţial economic redus, care au dat naştere unor meşteşuguri importante în cadrul comunităţilor locale.

Procesul de modernizare economică şi socială din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a produs schimbări structurale definitorii în profilul comunităţilor locale. Acel modus vivendi cunoscut până atunci s-a dovedit a fi o stare dinamică, la care oamenii au aderat de cele mai multe ori în mod formal, deoarece există în tipologia fiecărei societăţi componentele esenţiale referitoare la structura mentală şi la tradiţii, care nu se schimbă în profunzime decât foarte lent, aceste stereotipuri fiind adeseori salvatoare.

Elena Musca
(articol apărut în revista Caiete Silvane)