Valea Barcăului și pelerinajul la mănăstirea Nicula

În fiecare an trăbuie să aduci ceva nou de la Nicula, în fiecare an trăbuie să aduci o cântare nouă…

Pe Valea Barcăului pelerinajul la mănăstirea Nicula e o tradiție de peste o sută de ani. Ioan Crișan, din Valcău de Sus a participat ani la rând la acest pelerinaj, încă de mic copil, cu inima și sufletul deschis, convins că toate rugăciunile adresate Maicii Domunului sunt ascultate.
Io la 12 ani am mărs prima dată la Nicula, atunci era Ludovica Jerului, o femeie tare credinciosă, ie să ocupa atunci de norod. Bunicu o fost diac, am fost o familie credinciosă și așe am crescut. De optusprăzece ori am fost la Nicula. Atunci, ca și copii nici nu aveai unde să te duci, unde să ieși, mărsu la Nicula era și o ieșire, o aventură serioasă pentru un copil. Când plecam, ne spune bunica, să fim foarte respectuoși, să ajutăm bătrânile la bagaj.
Prima dată o fost greu, am mărs desculț, că tăt am fost beșici și rană la talpa picioarelor, mi-o dat o vecină de aici din sat niște păpuci. Erau oameni mai în vârstă, părinții te lăsau cu încredere că erau oameni care te îndrumau și aveau grijă să nu faci prosti sau să pățești ceva. Erau multe reguli, țin minte că treceam prin lanuri de floarea soarelui, nu ne lăsa să mâncăm ruje și să scuipăm, o zâs că nu-i voie, nu aveai voie să scuipi, ca și când te împărtășești, n-ai voie să scuipi, dacă ne rugăm, nu aveam voie cu bătrânile alea. Când am mers prima dată, în 1980, am fost mulți, vreo trizăci numa din Valcău de Sus, nu să mere atunci cu cruce din Valcău de Sus, numa din Iaz și din Valcău de Jos, numa două cruci, abia păstă vreo cinci ani s-o mărs și de aici cu cruce. Iazu tătdeauna o avut cruce, și dacă o fost numa patru, cinci persoane, tătdeauna o mărs cu cruce, cinste lor. Normal, fiecare norod (sat) trăbuie să aibă cruce. Eram cam șaișpe copii din sat și patru, cinci femei mai bătrâne care cred că o fost și de patruzăci, cincizăci de ori la Nicula, toată viața lor: nana Ludovica, Onița Briscului, astea erau cele mai cunoscute. Mergeam pă jos până la Valcău de Jos. Apoi, după ce am mai crescut și meream cu cruce de aici, merem împreună cu preotu de aici, pă jos, la biserică la Valcău de Jos. Vreo douăzăci de ani s-o dus cruce și de aci, amu nu să mai duce, că nu-i cine o duce. Aici îi obiceiu că numa fetile duc crucea, fetile curate, mai ducem și noi feciorii, unde era mai greu, pă hotar, când nu mai puteau. O mai duceu și feciorii, da femeile nici nu se apropiau de cruce, nicio femeie, nu era voie, nici bărbații. Vineau oamini și din Preoteasa, și din Subcetate, da mai puțini. Marea majoritate a norodului era format atunci din fete și din femei, feciori mai puțâni, bărbați aproape deloc. În spatile norodului vine on car, cu coviltir, era unu din Iaz, Dumitru Pante, el vine cu on cal, acolo își puneu oaminii plasele. Bunica ne spune că ie își pune lucrurile înt-o față de masă, de doi lați și o lega la capete ca o straiță țâgănească și o lua în spate, ca o raniță, în care-și pune tri sferturi de pită, înt-o sticlă on pic de oloi amestecat cu oțăt, silvoiță, mai ave sotior, că ala stăte în picioare. Io am fost cu încă doi băieți din vecini și ne-am pus tăți lucrurile înt-o geantă, ne-o fost luată mama la câțiva ani după ce am tăt mărs. Îți mai punei ceva haine de schimb și o bucată de nailon, dacă ploua și trăbuie musai să leji sac la cruce, când ploie, să o protejezi. Mai merem și desculți, femeile mai bătrâne își făceu cipici din macrameu cu cinci ace și înăuntru, în ei puneu o talpă de șlap rupt, în tăt anu își făceu.

Pornem în fiecare an în 11 august pă la amiază pornem din Valcău de Jos și până sara avem vreme să ajunjem în Stârciu. Di la biserică ieșem din sat pă Strâmtori în sus. Mai demult s-o mârs pă la Spinărești, pă ulița, pă lângă pădurea de Marin și pă urmă urcai în sus spre hotaru Bănișorului. La Bănișor erau niște ciorgoie (apă) și acolo, fiecare ce-și duce de acasă, dacă era zî de dulce, mâncam acolo și femeile bătrâne citeu. Era acolo o rânduială a copiilor, tineret și ne cite de acolo. Prima sară rămînemîn Stârci, acolo erau două familii care ne prime și ne culcam în pod, pân șură, pă unde puteu. Apoi urma Hida, acolo era cel mai rău că erau tare mulți pocăiți, durmem și în drum, că nu ne primeu. Ne lăsa acolo la sfătu din Hida, ne deschide poarta și baciu Mitru băga caru în șură și noi pă lângă el, copiii: pân șură, pă lângă drum: o fost când o fost cald, da o fost și dăți când luam nailonu di pă noi și era brumă. Cel puțân zece ani așe o fost, apoi s-o mutat la Dragu. Acolo eram tare bine primiți, știu și acuma că îs 7 km între Hida și Dragu și era asfalt. Apoi merem în Voievodeni și apoi trecem în județu Cluj, primu sat era Sărata, apoi Panticeu, Dârja. La Dârja știu că stătem și mâncam unde în mnijlcu satului curje apă, era ca on fel de parc și curje ceva vale și merem și ne spălam on pic că eram murdari și transpirați. De la Dârja începe chinu, că-i on deal mare, greu. Femeile bătrâne zâceu că acolo ne plătim păcatile că îi greu de urcat. Acolo nu mai zâcem nici rugăciuni că nu putei să zâci. Nu te lăsau bătrânile să meri fără rugăciuni sau fără cântat: pân sat cîntai și cum ieșei din sat ori începeu rozaru, ori Calea Crucii. Pă hotar nu cântau niciodată. Dacă să rupe norodu pă hotar, că eram mulți, la intrare în fiecare sat să aștepta, era o rânduială. Când trecem prin sate, țâi minte că ieșeu femei la poartă și plânjeu, atunci n-am înțeles, pă urmă mă găndem, câtă credință, plângeau de emoție, poate nu puteau merge că erau bolnave; era de credință, de dragoste. Sara ajungeam la Iclod, la Iclod era o bucurie, acolo ne așteptau, toți oamenii te primeau, trăgeau de tine să mergi la ei. Când o fost părintile bătrân ne aștepau în mnijlocu satului cu cruce, înainte să ajungem la biserică, să adunau cinșpe, douăzăci de oameni. Când să întâlnesc două norode, să închină crucile de trei ori. La fiecare răstignire să oprește și sunt două cântări: „Crucii tale ne închinăm!„ și „Adormirea Maicii Tale o lăudăm!” Astea trebe respectate. După ce ajungem acasă în capu mneu auzem numa rugăciuni și cântări cîteva zâle, îmi vine tăt să mă rog. În bisericile întâlnite în drum era o obligație să intri și să înconjuri biserica. Era unde erau deschise și ne așteptau, era unde nu, dar înconjuram biserica. La Iclod ne spovedeam, acolo țâne slujba până la unu noptea. De la Iclod nu mere nime nespovedit la Nicula, că acolo era aglomerat, nu mai apucai, nu avei cum. Și amu îi așe, la Iclod să spovedesc. Dimineața era liturghie, să începe devreme, la 03 sau la 04 și apoi ne cuminecam. De la Iclod porneam spre Gherla. În Gherla ajunjem în jur de ora 13. Acolo era catedrala armenească, frumoasă și o înconjuram tătdeauna, ne lua mult să o înconjurăm că era tare mare. În Nicula când ajungem în sat, trăbuie să-ți iei bagaju că omu cu caru mere la cineva în sat și-l lăsa acolo. Tu trăbuie să te schimbi, că acolo nu avei cum, nu avei unde, ne luam haine mai bune, că ne ducem la sărbătore, în cinstea Maicii Domnului. Tăți ne schimbam, pă unde putem, trăjei rochia păstă ceielaltă, apoi o dădei jos, cum putei. Cine ducea crucea ne aștepta în drum și ne așteptam până erau gata tăți, apoi pornem spre mănăstire.

Apoi ne căutam un loc mai mare, împlântam crucea în pământ și ne punem rotă pângă cruce, pă țole, pă ce ne ducem. Ala era reperu, îți cunoștei crucea sau crucile, nime nu mere de acolo. Pă urmă, fiecare să organiza cum să margă la iconă. Dacă merem jumate din câți eram, ceialalți rămâneu să nu fie tăți plecați. Apoi, cine vroie mere să înconjore biserica mică în cote și jerunți, în fiecare an am înconjurat. Era foarte multă lume, câteodată nici nu aveai loc, până să elibera. Fiecare înconjura după dorința lui. Bunica ne povestea că se dădea și canon să încojuri pă cote și pă jerunți sau să faci on drum la Nicula; unii mereu și de musai, nu că vroieu ei. Unii înconjurau plângând, femei, bărbați, poate aveau probleme mari. Noi eram prunci, ne mai trăjem pantalonii pă jerunți, normal nu trăbuie să ai mnică nici pă cote, nici pă jerunți, să ai cotele și jerunții goi. Știu că nana Ludovica tătă era julită; mai erau femei care-și legau cîte o năframă, ceva. Îi o nevoință mare, nu toată lumea făcea.
Când să găta tătă slujba acolo, noi, bărcăuanii nu ne grăbem, maramureșenii și bistrienii, una două, cum să găta slujba, numa valea, de nu mai vedei mnică, numa locu gol și mizerie în urmă. Trebuie să stăm după teologi că dădeu ordin să curețe. După ce să termina liturghia noi ăștia mai tineri mai cântam sau mai făceam un acatist, fiecare după nevoi personale, erau care mereau pă lângă peretele bisericii mari. În fiecare an trăbuie să aduci ceva nou de la Nicula, în fiecare an trăbuia să aduci o cântare nouă, de acolo am învățat cel puțin 50 de pricesne. Eram câțiva tineri care la final merem și le scriem înt-on caiet. Ne mai dăde părintile di la Iclod rozare: la fete roz, la băieți albastre. Norodu di la Valcău stăte până să făce liniște, apoi merem frumos și mai înconjuram încă o dată biserica și o luam la vale, nu era grabă, că trăbuie numa pă sară să ajungi în Iclod. Între Gherla și Iclod sunt două sate: Băița și Livada, da-i un drum așe de lung și forte circulat, trăbuie să ai mare grijă, mai ales la prunci și bătrâni.

Io totdeauna m-am dus cu o dragoste în suflet la Maica Domnului și toți aveau o dorință. Apoi o fost unu de aicea, Strâmbu îi zicea, el mere cu remorca, vreo cinșpe ani, era plină remorca de bagaje. Să plăte doi lei, până nu ajunjem în Stârci trăbuie să plătim.
Cred că eram singuru norod cu așe distanță mare: trei nopți încolo, o noapte la mănăstire și trei nopți napoi, o săptămână: șepte zile întregi. Ne mai vedeam pă drum cu cei de la Bobota și cu cei de la Recea, acolo era obiceiu că numa feciorii duceu crucea, îi vedeam de departe da niciodată nu ne-am întâlnit cu cei de la Bobota, numa cu răcenii. Erau trei noroade din Sălaj: Valcău de Jos, Bobota și Recea. La întoarcere era mai ușor. Înainte nu primeai mâncare pă drum, erau oaminii săraci și năcăjiți, apoi ț-o dat, nici nu putei mânca cât primei. Nana Ludovică ne-o povestit că în 1978 o fot păstă 100 de persoane în norod și la întorcere tăt norodu o mâncat la nana în curte. I-o lăsat vorbă la Găvrila (soțu ei) să pregătească tăt. El tătdeauna trăbuie să iasă, la întoarcere cu coșu cu pere, pere de Sfântă Mărie, să servească norodu.
Aici la Valcău de Jos tăt timpu ne-o așteptat cu masă la biserică, și amu tăt așe să face, câteva familii. În Agrij încă, tot timpu ne aștepta cu mâncare, ne număra când merem în colo să știe câte porții să facă.
Când eram mnic, până n-am mers, știu că la întoarcere, când știem că trebe să vină, ne urcam în podu bisericii și ne uitam în hotar și dădeam de știre la tătă lumea, atunci nu erau telefoane, mere sfătu să tragă clopotele și noi merem și-i așteptam. Era un spectacol când intra norodu în sat, o sărbătore. Mama ne aștepta la pădurea de Marin, da nu numa ie, vineu mulți copii, femei, le era dor de noi, de prunci, de abia aștepta și mama să mă vadă, când intram în sat era dublu norodu.

Amu nu-i mai cum o fost, da-i bine că să păstrează tradiția. Era mare lucru să te duci cu cruce, din satu tău, era o mândrie, o cinste a satului. Și din Buciumi să alăturau mulți, da la început n-o avut cruce, apoi o vinit cu două. O vinit cu două cruci și zece ani, apoi n-o mai vinit numa cu una, cred că așe vin și amu, vineu mulți din Buciumi. Dacă nimeream duminica pă drum, trăbuie să rămâi la liturghie. Am prins în Buciumi, acolo au biserică mare, cu două strane. Cei de la Buciumi ni se alăturau nouă, erau și de acolo câteva femei bătrâne care erau tare pricepute. Din Dragu și din Voievodeni ni să mai alăturau și din Halmășd erau câte șasă, șepte erau femei mai bătrâne care în fiecare an vineu. Aveam o cântare pă care o cântam la întoarcere când ne despărțem de câte on norod, care plecau mai departe: ”Sosit-a clipa despărțirii”, îi o cântare de jale. De buciumani eram mai apropieți, tătdeauna cântam cântarea asta. Și la Stârci și în Valcău de Jos o cântam. Cât eram pă drum, tăt timpu ne pomeneu în bisericile nostre, pelerinii Niculii și pă unde merem, la Păușa ne primeu iară, era un părinte tare blajin și el ne tăt pomine.(Crișan Ioan, Valcău de Sus, Sălaj, 2022)

Olimpia Mureșan, muzeograf
(articol apărut cu sprijinul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, www.muzeuzalau.ro)