Lucrarea lui Ioan Georgescu, „George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni”, apărută la Tipografia Românească, Oradea, 1935, rămâne, până astăzi, cea mai completă monografie dedicată celui care a prezidat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
Având peste 400 de pagini, cartea analizează întreaga viaţă şi activitate a marelui om politic român. Cuprinsul este relevant. Iată doar câteva titluri de capitole: „Din copilăria şi tinereţele lui G. Pop de Băseşti”, „Începuturile vieţii publice. Din viaţa casnică a lui G. Pop de Băseşti”, „În parlamentul maghiar”, „În temniţa din Vacz”, „Dela rezistenţa pasivă la activitatea parlamentară”, „În preajma şi în timpul războiului mondial”, „Revoluţia din 1918”, „Adunarea dela Alba Iulia din 1.12.1918”, „G. Pop de Băseşti şi Presa Românească”, „Din viaţa religioasă a lui G. Pop de Băseşti”, „Din legăturile lui G. Pop de Băseşti cu fruntaşii români şi străini”, „G. Pop de Băseşti, gospodar şi filantrop” etc.
Pentru realizarea cărţii, autorul a folosit bibliografia disponibilă atunci, deja consistentă, dar şi foarte multe documente inedite din arhivele din Cluj, Băseşti, Blaj şi Oradea, apelând, aşa cum singur mărturiseşte, şi la amintirile celor „mai apropiaţi şi mai bine iniţiaţi ai vieţii şi activităţii” lui George Pop, „doamna Elena, fiica marelui comemorat” şi „neuitatul ei soţ, Francisc Hossu Longin”.
Între studiile menţionate în bibliografie, Ioan Georgescu aminteşte şi două articole din publicaţia „Sălajul”, apărute în numerele din 17 şi 25 aprilie 1924, sub titlul „Desrobirea în judeţul Sălaj”, scrise de Alexandru Achim, autorul documentului pe care îl prezentăm aici.
Cine a fost Alexandru Achim? Câteva informaţii despre el găsim în fondul arhivistic Protopopiatul greco-catolic Cehu-Băseşti, păstrat la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj. Cele mai multe, însă, sunt datorate tot lui Ioan Georgescu. Acesta îl descrie pe preotul din Băseşti, în cartea citată, ca fiind „înalt, puternic, bine legat, cu o musculatură de oţel, cu faţa şi privirea senină, conştient de enormele puteri ce are”. Şi continua, astfel: „Fără să se poată spune că n-a avut chemare preoţească, părintele Achim rămâne, în amintirea locuitorilor, mai cu seamă ca un om de arme”, un adevărat „zeu al războiului” (p. 156).
Preot şi protopop în Băseşti, preşedinte al despărţământului local al Astrei, participant activ la luptele naţionale din anii dualismului, la înfăptuirea Marii Uniri şi la consolidarea ţării după unificare, Alexandru Achim, care a trăit între anii 1881-1935, îşi dă adevărata măsură în perioada în care se realizează Marea Unire din 1918, „cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru”, cum o numea Nicolae Iorga.
El este preşedintele consiliului naţional român şi comandantul gărzii naţionale din Băseşti, el aduce arme şi muniţii de la Cluj, el apără localitatea şi pe Gheorghe Pop de Băseşti. După moartea lui Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (la 23 februarie 1919), Alexandru Achim participă la luptele de la Hodod din 16 aprilie 1919, se implică în viaţa politică din România întregită, dar îşi şi aşterne pe hârtie amintirile acelor memorabile zile, unele publicate, altele nu.
Despre activitatea lui în cadrul Consiliului Naţional Român şi a gărzii naţionale din Băseşti un studiu foarte bine documentat a fost publicat în revista „Caiete Silvane” din august 2014 de către Alexandru Bogdan Kürti, intitulat „Alexandru Achim şi Garda Naţională Română din Băseşti”, ilustrat documentar cu „Conspectul Gărzii Naţionale Române din Băseşti” şi cu „Însemnările protopopului Alexandru Achim din Băseşti privind evenimentele politico-militare din plasa Cehu Silvaniei, în perioada noiembrie 1918-aprilie 1919”.
Păstrat în original la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca (Colecţii speciale, fond Francisc Hossu – Longin, Manuscrise, Sertar 263), documentul de faţă, reprodus integral (desigur, el a fost folosit în redactarea multor studii şi cărţi, inclusiv de către Ioan Georgescu!), este datorat acestui vrednic preot al Sălajului istoric. L-am primit, alături de multe altele referitoare la perioada Marii Uniri, prin bunăvoinţa domnului dr. Valentin Șerdan-Orga, directorul general al bibliotecii amintite, legat de Sălaj nu doar prin căsătorie, ci şi prin anii petrecuţi la muzeul din Zalău, la începutul carierei de istoric a domniei sale, căruia îi mulţumim şi pe această cale.
Sunt cuprinse, în rândurile ce urmează, informaţii despre prăbuşirea monarhiei dualiste, bucuria românilor (dar şi a altor neamuri asuprite!) şi mişcările populare care au urmat înfrângerii puterilor centrale, crearea de consilii şi gărzi naţionale, adunarea „măreaţă” de la Alba Iulia, linia demarcaţională ce trecea în apropiere de Băseşti, înmormântarea lui Gheorghe Pop de Băseşti ș.a.
Dar să lăsăm documentul, care vine în completarea a ceea ce s-a scris până acum despre omul care şi-a dedicat întreaga viaţă neamului său (dintre foarte multele scrieri, menţionăm, în afara studiului deja citat, al lui Alexandru Bogdan Kürti, pe cel al colegului nostru, Daniel-Victor Săbăceag, care a publicat, tot în revista „Caiete Silvane”, din martie 2018, „Un document privind ultimele luni din viaţa lui George Pop de Băseşti”, semnat de Alexandru Kiş, avocat, cel care l-a însoţit la Alba Iulia pe preşedintele istoricei adunări; documentele menţionate fac parte din aceeaşi colecţie Hossu Longin), să vorbească:
„Zilele din urmă ale marelui bărbat al Neamului, Gheorghe Pop de Băseşti
Prima veste despre prăbuşirea frontului a puterilor centrale aliate am primit-o dela fostul notar din Băseşti Ternák, pe carele până acoalea îl ţineam de mare ungur. Eram la casa comunală, unde era de faţă şi pretorul din Ceul Silvaniei Ujhelyi. Acesta spunea cu voce tremurândă, că la Budapesta a erupt revoluţia. Am luat masa împreună la notarul Ternák. Dupăce s-a depărtat Ujhely, spre marea mea surprindere şi notarul Ternák şi soţia D-Sale au erupt în strigăte: «Jivio sârbski, jivio hârvatsca!» Întrebându-l că ce e cauza de este aşa de exaltat, mi-a răspuns: «Eu sunt sârb, muierea mea e croată, suntem veseli că va fi o Sârbie mare, mi-eşti drag părinte că cu aşa mare căldură îţi iubeşti Neamul».
Revoluţia în Băseşti a erupt la 5 Noemvrie 1918. Eram la înmormântarea verişoarei mele în Oarţa de Jos, când pe neaşteptate au venit la mine Băseştenii Rus Petre şi Pop Demetriu a ghiuriţi spunându-mi că în Băseşti poporul împreună cu soldaţii din Băseşti veniţi de pe fronturi jefuiesc prăvăliile jidanilor, iar turmele de oi şi vite ale Domnului Gheorghe Pop de Băseşti le-a mânat Băiţenii şi Băseştenii să le împărţească între ei. Am plecat imediat la Băseşti şi am văzut cu ochii jaful. În cealaltă zi câţiva dintre Băseştenii mai cinstiţi, înarmaţi cu puşti au plecat la Băiţa şi pe la căşile din Băseşti, scoţând turmele dela jefuitori şi mânându-le la fermele unde le era locul.
La 7 Noemvrie 1918 Domnul Gheorghe Pop de Băseşti a chemat oamenii din comună la sine şi m-a chemat şi pe mine. S-a format Consiliul Naţional, iar în cealaltă dimineaţă, cu o epistolă adresată către Dl. Dr. Amos Frâncu, împreună cu 8 Băseşteni am plecat la Cluj după arme şi muniţie. După ce am sosit acasă dela Cluj s-a format garda naţională din 146 gardişti, cari au pus jurământul pe steagul românesc de mătasă, adus de cătră Dl. Alexandru Bohăţiel.
La Alba Iulia n-am fost, pentru că am devenit grav bolnav de gripă. Căsenii mi-au spus că Măria Sa Gheorghe Pop de Băseşti a plecat la Alba Iulia împreună cu Dl. Dr. Alexandru Kiş advocat, locotenent venit de pe front, care era oaspele din împreună cu Doamna Sa.
După sosirea acasă a Domnului Gheorghe Pop de Băseşti, la Băseşti ne-a venit şi vestea că Armata din Regat a trecut Carpaţii şi că ocupă Ardealul, iar după ce s-a tras linia demarcaţională la un chilometru de Băseşti, au început să vină şi bolşevicii dincoace de vârful Codrului.
Domnul Gheorghe Pop de Băseşti a venit vesel acasă dela Alba Iulia şi în primele zile nu se observa pe El că doară ar fi bolnav. În fiecare zi eram la Dânsul la masă; nu voi uita niciodată cuvintele pe care mi le-a rostit: «Acuma se va face România mare, voi cari veţi trăi, trebue să lucraţi din toate puterile pentru consolidarea ei, a mea părere este, că o dictatură militară ne-ar trebui baremi zece ani, pentru că bietul român apăsat de atâtea veacuri în robie, nu se va şti folosi de libertate!»
Hoardele bolşevice atăcau mereu satele româneşti de dincoace de linia demarcaţională, jefuind pe bieţii români. Le luau banii, vitele, oile, porcii, necinsteau fetele şi femeile, aprindeau casele. Spionii noştri ne aduceau informaţiuni exacte despre numărul trupelor şi scopul lor.
La sosirea primilor soldaţi români din Regat s-a dat un prânz bogat la curtea Domnului Gheorghe Pop de Băseşti. Când a intrat primul ofiţer român în curte, Domnul Gheorghe Pop de Băseşti l-a îmbrăţoşat şi l-a sărutat. Din momentul acela, până în 16 Aprilie 1919 – ziua înaintării Armatei Române spre Tisa şi Budapesta, toţi soldaţii români şi refugiaţii din satele de dincolo de linia demarcaţională, erau oaspeţii Domnului Gheorghe Pop de Băseşti.
Scopul bolşevicilor era ocuparea şi devastarea comunei Băseşti. Veştile alarmante venite de peste Codru, nelinişteau mult pe Domnul Gheorghe Pop de Băseşti.
Într-o zi, la oara 3 după masă m-a chemat la sine şi mi-a spus ca să baricadez camera în care dormea cu dulapuri şi scaune, ca să nu poată intra bolşevicii la El, în cazul că ar năvăli asupra Băseştilor. I-am răspuns că e lucru zădarnic, pentru că o bombă toate măsurile de apărare le nimiceşte. Mi-a zis: «Omule, pe mine ungurii nu mă vor omorî repede, ci mă vor chinui şi nu vreau să ajung viu în mâinile lor!» După ce i-am spus că-L voi apăra şi nu mă voi depărta viu de lângă Dânsul s-a mai liniştit.
Morbul pe zi ce merge i-Se agrava, pe picioare umbla puţin legănându-se, răzâmându-se din când în când de uşi şi de scaune, însă până în momentul din urmă era în picioare şi nu era masă ca să nu fie între noi. Nu se observa pe El supărare, discuta mereu şi ne da sfaturi şi îndrumări.
În starea aceasta gravă, cu inima slăbită făcea şi glume. Mi-aduc aminte, cum mă prezenta ofiţerilor români cari nu mă cunoşteau încă: «Acesta e părintele din Băseşti, care din popă s-a făcut cătană şi care şi-a greşit cariera».
Era foarte pedant şi cu mare atenţiune! Mă punea totdeauna în fruntea mesei, în locul care-i competea Lui şi ca fruntaş şi ca om bătrân de 84 ani. Mă măgulea în semn de recunoştinţă pentru bogatele mele serviţii.
În fiecare zi cerea raport verbal dela mine despre veştile primite dela spionii noştri. Era necăjit, că Consiliul dela Sibiu nu a trimis armată mai mare pentru apărarea Lui. Despre Alba Iulia numai atâta mi-a spus: «Adunarea a fost măreaţă, românii noştri însă nu prea ştiu cei bunacuviinţă». Cuvinte pe cari atunci nu le-am priceput, azi însă le înţeleg.
În noaptea din urmă a vieţii Sale, lângă patul Lui erau părintele din Băiţa, Gheorghe Maior şi Dr. Alexandru Kiş advocat. După ce a băut un păhar cu lapte, fără nici o durere şi-a plecat capul pe perne pentru vecie. La o jumătate de oră după decedarea Lui am sosit şi eu dela front, i-am pieptănat barba şi i-am închis pleoapele. Ne-am retras cu toţii cu lacrimi în ochi în camera vecină, pentru a lua măsuri pentru înmormântarea Lui.
Dr. Alexandru Kiş cu Doamna Sa dimpreună a plecat la Baia Mare şi l-a angajat pe proprietarul institutului de înmormântare cu numele Mladeiovski, ca să vină la Băseşti, aducând cu sine coştiugul etc.
Aşa s-a sfârşit vajnicul luptător al Neamului Românesc.
S-a dus pe plaiurile nemurirei bătrânul prezident al Partidului Naţional Român. S-a dus după ce a luptat o viaţă întreagă pentru ajungerea idealului sfânt, de a vedea unitatea naţională a Neamului Românesc. Mândru şi radios a plecat la sfatul mare eliberator al Naţiunii Sale, la Alba Iulia să-şi vadă plinirea visului Său şi a toată suflarea Românească. Nu l-au putut reţinea nici timpul greu de iarnă, nici adâncile bătrâneţi. Om de o superioară concepţie şi pururea la postul de datorie, când îl chema glasul Naţiunei Sale adorate. Nu era chip să-l abaţi dela plinirea datorinţei. Să-l fi costat orice jertfă, orice sacrificiu. S-a dus la Alba Iulia să-şi mai vadă o dată fraţii, la cea mai mare adunare ce a fost vreodată în viaţa Neamului Românesc. S-a dus şi i-a văzut şi a anunţat El vechiul luptător, că s-a prăbuşit sclăvia milenară şi Neamul Românesc din Ardeal şi Transilvania se uneşte pe vecie cu fraţii Săi de un sânge.
Deliriul sfânt ce a străbătut sufletele româneşti în aceia zi de o vecinică amintire L-a înălţat şi electrizat pe octogenarul venerabil şi l-a umplut de o nespusă fericire. Vesel şi stăpânit de o adâncă mulţumire sufletească s-a reîntors la Băseşti. Călătoria grea, făcută între împrejurări extrem de grele, a început să-i atace sănătatea. Ororile săvârşite de hoardele sălbatice săcueşti, emoţiile zilelor agitate, veştile alarmante, cari soseau zilnic din toate părţile Sălajului, inima Lui nobilă nu le-a putut suporta. În dimineaţa zilei de 23 Februarie 1919, o apoplexie de inimă, a pus sfârşit vieţii-Sale scumpe spre nemărginita durere a familiei şi a întreg Neamului.
Moartea i-a fost ca a unui brad de munte în mijlocul unei furtuni năpraznice. În 26 Februarie a urmat înmormântarea. Bandiţii roşii şi-au plinit promisiunea: «Pap gyuri temetèsèn mi is òtt leszünk!» Au conceput un plan infernal şi au voit ca în ziua înmormântării să deie năvală asupra Băseştilor, ca să se răzbune asupra mortului Erou, care de atâtea ori a contrapus energia sufletului Său, planurilor diabolice, ce urzeau ziua şi noaptea duşmanii seculari ai Neamului Românesc spre nimicirea şi stârpirea lui. Voiau aceşti huni fărădelege să se răzbune asupra mortului, cari îşi urma calea spre nemurire. Voiau să facă un canibalism fără păreche asupra aceluia, care a anunţat la Alba Iulia independenţa noastră naţională.
S-au luat măsuri de apărare! Am cerut întărirea armatei prin telefon. Imediat s-a trimis o companie de soldaţi sub comanda căpitanului Alexandru Costescu, care încă în noaptea în care a sosit a făcut cu mine dinpreună planul de apărare.
Miercuri dimineaţa (26 Febr. ziua fixată pentru înmormântare) îndată după primul dângăt a clopotului, săcii au început să trimită ploaie de gloanţe din ascunzişurile lor. Când s-a început prohodul, fereştile salonului unde s-a ridicat catafalcul să cutremurau de ropotul puştilor şi mitralierelor. Când s-a dus sicriul afară în grădină, şuerau gloanţele în toate părţile şi o adevărată minune a fost că n-a căzut nimeni jertfă din mulţimea mare, ce încunjura sicriul. Preoţii înspâimântaţi şi îngrijoraţi de soartea Celui ce avea să-şi urmeze calea spre vecinicie şi acelor cari cu nemărginită dragoste încunjurau moaştele scumpe, au scurtat prohodul, au dispus ridicarea sicriului şi ducerea lui la Sfânta Biserică.
Plugarii fruntaşi ai satului, l-au dus pe braţe în Casa Domnului, scutul secular al Românilor necăjiţi, să afle adăpostire şi Marele Mort până i se va putea săvârşi prohodul.
Dela curte până la biserică, 16 soldaţi cu doi plutonieri în frunte s-au înşiruit unul lângă altul cu întreaga armătură, să apere cu trupurile lor tinere pe acela, care era atacat hoţeşte în calea sa din urmă. Era nespus de pătrunzător, să vezi pe vitejii de la Mărăşeşti şi Oituz în jurul sicriului.
Dela biserică până la cimitirul familiar, sicriul a fost dus pe un car ţărănesc împodobit cu cetini de brad şi zăbrănic tras de 6 boi, simbolizând în chipul acesta pe harnicul şi neobositul econom.
Sus la deal urmează ultimele rugăciuni jalnice de deslegare, iar corul plugarilor din Băseşti cântă duios: «Plâng şi mă tânguesc». Lumea întreagă plângea! Soldaţii fac salut militar. Între salutul de onoare sicriul se aşează lin în mormânt. Cutremuraţi în toată fiinţa noastră, rosteam ultimul salut de adio celui mai mare român din partidul nostru naţional.
Alexandru Achim,
parohul şi protopopul Băseştilor”.
Dănuț Pop
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
