Ion Ioanid a scris în cartea de memorii „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, vol. 2, la p. 322 a ediției Ed. Albatros, 1991: „Înainte de a fi dus în Pitești, fusese închis în penitenciarul din Sighet, unde stătuse în aceeași celulă cu Iuliu Maniu, pînă la moartea acestuia. Se pare că era ultimul om care îl văzuse pe Iuliu Maniu în viață”.
Acest „om” era unchiul meu, Ioan Rața, zis și fratele Tarciziu, funcționar la Nunțiatura Apostolică din București pînă în 1953, cînd a fost arestat și acuzat de înaltă trădare. La închisoarea din Sighet, a stat o vreme în aceeași celulă cu Iuliu Maniu, informație confirmată de Ion Ioanid, sub rezerva acelui „se pare”. Ioan Rața a supraviețuit și ne-a povestit ce s-a întîmplat în ultimele luni din viața lui Iuliu Maniu.
Îi ziceam „Unchiu Nuțu din București”, locuia în capitală și venea vara în vizită la sora sa Terezia Goja din Cicîrlău-Maramureș (bunica mea paternă), în casa de țară cu prispă, unde avea o cameră pregătită pentru el, cu pat înalt, sormojac de paie și lipideu de cînepă. Eram pruncotan și, după ce primeam așteptata porție de ciocolată austriacă, îl urmăream în tot ce făcea. Avea pijama și papuci de casă și se spăla pe dinți cu perie și pastă, obiceiuri pe care părinții și bunicii mei țărani nu le cunoșteau. Purta ochelari de vedere/citit și în colțul ochilor i se forma o bobiță albă ca o perlă de spumă. Se bărbierea în fiecare dimineață cu un nemaivăzut aparat electric – tocmai ce se electrificase și ulița noastră. Le povesteam copiilor din vecini despre toate aceste minuni cu o mîndrie grozavă, nimeni nu mai avea un unchi intelectual, al lui Sică era croitor în Satu Mare, al Verginei vindea vase emailate în Baia Mare, Liuța avea mătușă infirmieră în Cluj…
Unchiu Nuțu citea toată ziua, cel mai adesea pe țolul întins în livadă, sub părul cu pere cu miez roșu. La fiecare oră, pornea aparatul de radio cu baterii minunate și asculta știrile. Nu înțelegeam nimic; în limba franceză, așa, eu învățam limba rusă și-mi plăcea poezia: O gorcă gorcă ia rîdal… După ce primeam dulciurile, îl lăsam pe unchiu în pace și ne vedeam de joacă peste drum, în spatele clopotniței găsiserăm un loc cu măcriș. Tolăniți pe burtă, mîncam frunze acrișoare și ne luam la întrecere Țări-Capitale. În clasa a V-a și a VI-a, visam să călătoresc în toată lumea și să învăț toate limbile pămîntului. Fete nu luam cu mine, poate pe Liuța, a cărei gură mirosea mereu a lapte.
Abia cînd am ajuns la liceul din Baia Mare am înțeles că unchiu Nuțu nu era un om obișnuit. Darul său din vară stîrnise invidia colegilor orășeni, purtam o cămașă de nailon pe care scria „Made in Austria”, nu știam ce înseamnă Made, o purtam zi de zi, se usca rapid, nu trebuia călcată, în studenție mi-ajunsese mică. Sămînța occidentală aruncată de unchiu Nuțu a crescut, am devenit un visător oarecare și nici măcar pușcărie n-am făcut…
Seara, în casa bunicilor, se adunau o grămadă de nepoți și strănepoți, iar unchiu Nuțu ne povestea cum a fost la închisoare. Mai întîi, scenele hazlii, pînă adorm copiii. Doi academicieni de serviciu la bucătăria închisorii fierbeau mămăligă în cazan și din fiertură săreau stropi fierbinți pe mîinile lor, de nu mai știau ce să facă… „Deschideți ușa sobei”, le-a spus un deținut țăran, care tăia lemnele de foc. „Te propunem în Academie”, au rîs cei doi.
Iuliu Maniu avea 80 de ani, suferea de reumatism poliarticular acut, era imobilizat la pat și pe corp i-au apărut escare, s-au infectat și în răni au crescut viermi albi. Comandantul închisorii a cerut un voluntar care să aibă grijă de Iuliu Maniu, și atunci s-a oferit tînărul deținut Ioan Rața. Timp de șase luni, fratele călugăr franciscan Tarciziu a curățat rănile colegului de celulă, pînă cînd s-au vindecat, dar Iuliu Maniu tot nu se putea ridica din pat. În acest timp, „badea Iuliu” a povestit multe evenimente importante din viața sa. Le-am auzit și eu, fără să pricep importanța lor. Era testamentul lui Maniu, erau memoriile pe care nu putea să le scrie, era punctul lui de vedere asupra istoriei, erau informații din cele opt lăzi de documente confiscate de Securitate. Oare au fost recuperate de istorici?…
Eu nu înțelegeam de ce a fost condamnat unchiu Nuțu și l-am întrebat pe tata, miner la Exploatarea Minieră Ilba. „O fi făcut el ceva!… Dă-l în mă-sa pe Ceaușescu, dă salarii mari numa la șefi!…”, a concluzionat apoi tata, un om cît se poate de cinstit, cu șase coconi de crescut.
Iuliu Maniu a intrat în agonie și atunci a fost mutat în altă celulă, ca nimeni să nu-i audă ultimele cuvinte. Ca nimeni să nu poată spune că e ultimul om ce l-a văzut în viață.
Unchiu Nuțu a murit în 1977, eram în armată și am cerut permisie să merg la înmormîntare. Nu mi-a fost aprobată – încă un motiv să-i urăsc pe comuniști, chit că mi-au dat bursă la liceu și facultate și apoi serviciu de șef. De cîte ori trec prin București, negreșit petrec un ceas în cimitirul Bellu Catolic de pe str. Olteniței, la mormintele fraților din Congregația Frăția Școlilor Creștine (pe crucea de fier scrie: F.R. TARCISIUS RAȚA IOAN 1917-1977). Maniu n-are nici măcar mormînt. Cînd trec prin Sighet, la soacră-mea, stau un ceas în celula lui Iuliu Maniu, îl aud acolo pe unchiu Nuțu cum se roagă (am Noul Testament de la el) și îl văd curățind viermi cu cîrpa udă. Îmi vorbește în franceză, în germană, iar eu răspund în rusă: O, gorcă, gorcă ia rîdal…
Nicolae Goja
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)
[…] Ion Ioanid a scris în cartea de memorii „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, vol. 2, la p. 322 a ediției Ed. Albatros, 1991: „Înainte de a fi dus în Pitești, fusese închis în penitenciarul din Sighet, unde stătuse în aceeași celulă cu Iuliu Maniu, pînă la moartea acestuia. Se pare că era ultimul om care îl văzuse pe Iuliu Maniu în viață”. Acest „om” era unchiul meu, Ioan Rața, zis și fratele Tarciziu, funcționar la Nunțiatura Apostolică din București pînă în 1953, cînd a fost arestat și acuzat de… Citeste mai mult […]
[…] Ion Ioanid a scris în cartea de memorii „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, vol. 2, la p. 322 a ediției Ed. Albatros, 1991: „Înainte de a fi dus în Pitești, fusese închis în penitenciarul din Sighet, unde stătuse în aceeași celulă cu Iuliu Maniu, pînă la moartea acestuia. Se pare că era ultimul om care îl văzuse pe Iuliu Maniu în viață”. Acest „om” era unchiul meu, Ioan Rața, zis și fratele Tarciziu, funcționar la Nunțiatura Apostolică din București pînă în 1953, » Mai multe detalii […]