Treizeci de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 (I)

             Argument: Cred că la trei decenii de la Revoluţia din decembrie 1989 – revoluţia ce ne-a scăpat de dictatura comunistă – se cuvine să ne aducem aminte ce şi cum s-a întâmplat în acele zile şi săptămâni. Mai ales că după 1989 şi în acest domeniu au existat foarte multe intoxicări, autojustificări-justificări şi manipulări.

Timişoara

            În toamna anului 1989 se părea că dictatura familiei Ceauşescu este prea solidă şi nu va fi afectată de valul de schimbări petrecute în statele vecine. În noiembrie a avut loc al XIV-lea congres al PCR, unde Nicolae Ceaşescu a fost reales, ocazie cu care a rostit un discurs care a fost întrerupt nu mai puţin de 100 de ori, de aplauze.

Totuşi, această rigiditate şi rezistenţă a sistemului comunist a fost penetrată, iar la Timişoara a pornit ceva. Trebuie ştiut că Timişoara – capitala Banatului – nu este un oraş oarecare: este un oraş deschis, multietnic şi multiconfesional, un oraş universitar modern, dar şi cu rădăcini şi tradiţii istorice adânci.

Cum se ştie, „scânteia revoluţiei” a pornit de la un incident banal: un preot reformat a spus nu poruncilor primite de la episcopie, ca să părăsească parohia din Timişoara şi să se mute cu familia şi slujba într-un sat îndepărtat din judeţul Sălaj, la Mineu. Preotul Tőkés László a avut anumite „antecedente” şi de mai bine de un deceniu era în vizorul autorităţilor comuniste, în special al Securităţii. Pe lângă alte acţiuni de criticarea regimului, la 11 decembrie a fost difuzat un interviu cu Tőkés László. Interviul a fost înregistrat în mare secret în ţară, de către o echipă de televiziune canadiană. Difuzarea a avut loc în emisiunea Panorama de la televiziunea publică din Ungaria, cu un ecou semnificativ în ţară şi în străinătate. Credem că şi acest fapt a accelerat cumva aprinderea scânteii revoluţiei.

Întrucât pe cale ierarhică (bisericească) şi instituţională, episcopul de Oradea nu a reuşit să-l aducă la ascultare pe preotul rebel din biserica proprie, din acest motiv Episcopia a apelat la justiţie. Instanţa a decis că preotul trebuie să părăsească domiciliul în data de 15 decembrie 1989. Tőkés şi-a anunţat încă pe 10 decembrie enoriaşii, data evacuării preconizate, şi aceştia au venit în număr semnificativ în faţa parohiei ca să-l susţină. Această primă manifestare publică în spaţiul deschis (public) a avut loc în data de 15 decembrie 1989, data care se poate socoti începutul revoltei populare, revoluţiei anticomuniste din Timişoara şi din România. La 16 decembrie autorităţile ar fi vrut să-l evacueze pe Tőkés, dar publicul care-l susţinea a fost şi mai numeros, şi de data aceasta enoriaşilor reformaţi li s-au alăturat şi alţi locuitori ai oraşului.

Astfel, manifestaţia de susţinere a preotului rebel s-a transformat într-o manifestaţie anticomunistă. Manifestanţii au mărşăluit prin oraş şi au scandat lozinci împotriva regimului. Au fost sparte unele magazine, de către provocatori şi/sau de elemente dubioase alăturate manifestanţilor. Şi în acea zi s-a reuşit împiedicarea evacuării, iar bulgărele de zăpadă odată pornit, nu mai putea fi întoars sau oprit. În 16 decembrie, cauza iniţială de solidaritate cu preotul reformat a devenit deja secundară în ochii timişorenilor sătui de dictatură.

În acea zi forţele de ordine (de represiune) au utilizat tunuri de apă şi gaze lacrimogene, ca să împiedice devastarea sediului comitetului judeţean de partid. Au fost operate primele arestări (reţineri) dintre manifestanţi. Noaptea s-au liniştit spiritele, dar a doua zi au reînceput protestele cu şi mai mulţi participanţi, mai îndârjiţi…

Cu toate că familia pastorului a petrecut noaptea de 16 spre 17 decembrie în incinta bisericii, cu câţiva susţinători, autorităţile (Miliţia şi Securitatea) au pătruns în clădire, iar familia Tőkés a fost dusă cu forţa la Mineu, unde va fi sub arest la domiciliu până după căderea dictaturii.

La 17 decembrie, manifestanţii îndârjiţi au spart cordoanele forţelor de ordine, au ocupat (devastat) sediul judeţean de partid şi au ars, au distrus, au aruncat simbolurile legate de cuplul dictatorial. Deoarece forţele de ordine (miliţie şi securitate) nu au fost suficiente pentru „potolirea” manifestanţilor, au fost scoase în stradă şi unităţi şi tehnică de luptă ale armatei, mai întâi din oraş, apoi aduse şi din alte garnizoane. De la Bucureşti a venit ordin ca militarii şi celelalte forţe să utilizeze muniţie de război împotriva manifestanţilor. S-a tras în plin în centrul Timişoarei, au căzut zeci de manifestanți, iar numărul răniţilor a fost foarte mare. Morţii au fost duşi la morga spitalului judeţean, iar răniţii în cele 4-5 spitale din oraş.

Tot în această zi de 17 decembrie a avut loc o consfătuire la nivel central la Bucureşti, sub conducerea personală a lui Nicolae Ceauşescu, unde s-au luat decizii dure în privinţa represiunii; ca să se trimită la Timişoara forţe noi pe linie de partid, militare şi de securitate, cu ordine ferme, de a lichida mişcările antistatale şi antinaţionale „susţinute din exterior” (vezi documentul din ANEXĂ, un fragment din teleconferinţa din 17 decembrie 1919).

O altă miză a consfătuirii din Bucureşti din 17 decembrie a fost ca Nicolale Ceauşescu să se deplaseze în Iran, pentru o vizită oficială de trei zile, vizită programată cu mult timp înainte. Ceauşescu decide să nu renunţe la vizita în Iran, crezând că a lăsat ţara pe mâini bune. În 18 decembrie, în Timişoara situaţia pare aparent sub control, armata, miliţia şi securitatea iese masiv pe străzi, dar după amiază iarăşi au ieşit manifestanţii în pieţe şi străzi, se utilizează iar forţa, violenţa şi armele împotriva lor. Din nou sunt victime şi se operează arestări (fără forme legale). Începând din după-amiaza zilei, în spitale răniţii sunt audiaţi, chestionaţi de ofiţeri de securitate deghizaţi în procurori, contrar indicaţiilor medicilor sau unor norme morale sau legale. Se „strâng probe”, care să fie utilizate împotriva participanţilor, se caută lideri şi agitatori străini sau transfugi români, întorşi acasă din occident.

Tot în 18 decembrie, în Timişoara se introduce starea de necesitate, iar accesul în oraş este blocat de autorităţi, pentru a izola zona de restul ţării. Permanent se aduc noi unităţi ale armatei, grăniceri, sunt trimişi foarte mulţi ofiţeri de securitate din mai multe judeţe în „misiune” la Timişoara.

Peste tot se caută „mâna străină”. Se întâmplă la fel şi în 19 decembrie, prin Timişoara şi prin spitale. Ulterior, morţii de la morga spitalului judeţean Timişoara au fost scoşi clandestin de acolo, de oamenii securităţii, şi duşi la un crematoriu din Bucureşti, iar acolo incineraţi. Documentele lor de identitate, precum  şi alte documente de la spitale se distrug şi se încearcă inducerea în eroare a opiniei publice şi mai ales ale rudelor victimelor, că morţii revoluţiei de fapt ar fi fugit din ţară. Foarte, foarte exact nici acum nu se ştie cine, cum şi unde a murit şi unde se află rămăşiţele lor.

În ziua de 20 decembrie practic centrul Timişoarei este în mâinile revoluţionarilor, care încep să se organizeze şi se constituie în Frontul Democratic Român. Oraşul se proclamă liber.

Populaţia României nu poate afla prea multe despre evenimentele de la Timişoara, deoarece presa românească nu ”suflă” nimic în acest sens, iar legăturile telefonice sunt blocate cu oraşul. Doar din presa străină (Europa Liberă, Vocea Americii) aflăm unele informaţii despre protestele, revoltele şi represiunile de la Timişoara.

Nicolae Ceauşescu întors acasă din Iran, tună şi fulgeră la televizor împotriva timişorenilor şi mai ales ameninţă şi dezinformează. Afirmă că forţe străine şi duşmănoase acţionează împotriva României. Şi un pasaj semnificativ din textul său prezentat în direct la televizor:

„Mă adresez în această seară întregului popor al patriei noastre socialiste, în legătură cu evenimentele grave care au avut loc în ultimele zile la Timişoara. Populaţia din Timişoara cunoaşte şi a văzut toate aceste distrugeri de tip fascist care au avut loc. În aceste împrejurări grave, în seara de 17 decembrie, fiind atacate, unităţile militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acţioneze împotriva unităţilor militare şi instituţiilor de stat şi politice. Armata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţă de popor şi cuceririle socialismului…” (Din jurnalul TV, 20 decembrie 1989.) (Sublinierile îmi aparţin, pentru că invocă fascismul, apoi spune că unităţile militare ar fi fost atacate etc. Când, de fapt, armata a tras, împreună cu celelalte forţe ale regimului, în populaţie!)

În 21 decembrie, la sugestia comandamentului Gărzilor Patriotice, mai multe garnituri de mineri din Gorj şi Oltenia au fost trimişi înarmaţi cu bâte la Timişoara, ca să ajute armata în lupta împotriva „intervenţiei străine”. Oltenii ajunşi la gara Timişoarei au fost convinşi de revoluţionari că ţara nu a fost invadată şi să se întoarcă acasă. Aceasta a fost prima mineriadă, urmate ulterior şi de altele mai ales în epoca Iliescu.

În zilele de 15-20 decembrie 1989, practic la Timişoara s-a învârtit roata istoriei României. Şi, în sfârşit, după șase zile, la 21 decembrie şi alte oraşe din România au “călcat” pe urmele eroilor de la Timişoara. S-a adeverit una dintre primele lozinci scandate de manifestanţi, formulată încă în 16 decembrie: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”

Cred că pot încheia acest prim episod cu un citat al unui membru al Societăţii Timişoara: „Să nu uităm: în Decembrie 1989, Timişoara a fost aproape şase zile singură. Dar formidabila sete de libertate a timişorenilor a învins sentimentul apăsător iscat de o asemenea nemaitrăită singurătate. Aceeaşi nemărginită sete de libertate a biruit, în bună măsură, frica. Teama cuibărită, decenii de-a rândul, în minţile şi în sufletele noastre.

Atunci ne-am mântuit de frică.” Iosif Costinaş (1940-2002 sau 2003)

ANEXĂ, document din Teleconferinţa organizată în ziua de 17. decembrie 1989, dedicată evenimentelor de la Timişoara:

„Nicolae Ceauşescu: – Ordonaţi să fie, împreună cu voi, la locul de comandă! Şi locul de comandă este Comitetul Judeţean al Partidului. Ăsta e punctul de comandă!

Ion Coman: – Am înţeles, tovarăşe secretar-general!

Nicolae Ceauşescu: – Coman, generalii care au venit din Bucureşti, şeful Statului Major, ministrul adjunct şi ceilalţi unde sunt?

Ion Coman: – Vă raportez că acuma am vorbit cu ei, pentru a merge la Divizie, să vedem cele trei coloane. După aceea am chemat aici pe şeful Securităţii, pe şeful Miliţiei, care acuma este lângă mine şi organizăm aşa cum aţi ordonat!

Nicolae Ceauşescu: – Coman, acţionezi în numele meu şi preiei comanda şi-mi raportezi din 15 în 15 minute cum se desfăşoară problemele! Toţi îi chemi şi le dai ordin să execute! Toate unităţile militare sunt în stare de alarmă şi au în această situaţie şi armamentul de luptă, de dotare de luptă; înseamnă inclusiv muniţia. Nu pleaca nicăieri fără muniţie de luptă!

Dacă s-a înţeles bine, la Timişoara! Dacă sunt prezenţi, să-mi răspundă: primul-secretar, care îndeplineşte şi calitatea de comandant al judeţului şi tovarăşul Coman,dacă sunt prezenţi ofiţerii acolo.

Radu Bălan: – Să trăiţi, tovarăşe secretar general, Bălan la aparat. Sunt cu tovarăşul Coman şi am luat măsuri pentru executarea dispoziţiunilor, ordinului pe care l-aţi dat dumneavoastră.

Nicolae Ceauşescu: – Am întrebat dacă ofiţerii sunt în sală!

Ion Coman: – Vă raportez, tovarăşe Ceauşescu, Coman la aparat. Nu sunt în sală, sunt la Divizie şi organizăm ceea ce aţi ordonat dumneavoastră. A început să se tragă deja.” (fragmente)

László László