Societatea de moralizare a deținuților din închisoarea Zalău

Închisoarea din Zalău a fost înființată în anul 1787, iar de la sfârșitul secolului al XIX-lea a funcționat în clădirea ce se afla situată în spatele Prefecturii Comitatului Sălaj (azi Primăria Municipiului Zalău) și a parcului Sziksai.
După Marea Unire din anul 1918, activităţile sociale şi caritative au reprezentat direcţii importante ale asociațiilor culturale, deoarece se simţea o mare nevoie de astfel de activităţi în întreaga societate românească. S-a pus accent pe domeniile carităţii publice precum ocrotirea orfanilor şi a văduvelor de război, înfiinţarea de orfelinate, asistenţa socială şi sanitară sau ajutoare date sinistraţilor, copiilor săraci şi bătrânilor.
Un domeniu aparte, în care se pare că zălăuanii au fost deschizători de drumuri, a fost cel al recuperării și reintegrării în societate a deținuților din închisori.
O primă acțiune în această direcție a avut loc în anul 1925, după cum aflăm din coloanele proaspăt înființatului ziar zălăuan, „Meseșul”. Astfel, la începutul lunii aprilie 1925, directorul închisorii din Zalău, Alexandru Pop, face un apel către toți intelectualii din oraș, să sprijine inițiativa sa de a înființa o bibliotecă pentru deținuți și pentru gardienii care aveau misiunea de a-i supraveghea pe acei „oameni rătăciți de la calea adevărului”. Erau rugați să contribuie cu câte o mică broșură la această operă, care „avea menirea nu numai culturală, dar și salvatoare”. Subliniază că statul nu putea suporta toate cheltuielile pentru înființarea bibliotecilor, la toate instituțiile penale și că acest mijloc îl socotește ca „arma cea mai eficace” în lupta de „îndreptare și corijare a infractorilor”. De asemenea, că se impunea ca „o sfântă datorie” să întindă o mână de ajutor acelor „nenorociți pe cari mare parte chiar lipsa de educație și inteligență i-a determinat la săvârșirea crimelor și a delictelor”.
Își exprimă convingerea că intelectualii zălăuani, și nu numai ei, vor înțelege scopul nobil al acestei acțiuni, considerând-o ca o „operă salvatoare”, care nu pornea „nici din egoism și nici cu scopul de a cerși mila acelora cari nu vor să înțeleagă mărețul scop” al acestui demers.
Scopul final al demersului era acela de „a-l reda societății omenești pe infractorul zilei de azi, ca pe un individ nou-născut și curățit de toate vițiile cari l-au predominat la intrarea lui peste poarta acestui institut și care în viitor are să devină un caracter pur corectiv și nicidecât penal”.
La final, face cunoscut celor care doreau să doneze cărți pentru biblioteca închisorii, „potrivite în stil și conținut capacității arestaților și gardienilor”, că a depus o listă la librăria lui Gregoriu Avram, unde fiecare donator va putea nota titlul cărții și data când delegatul închisorii va putea să ridice cărțile donate.
Apelul directorului închisorii a avut un ecou deosebit în rândul zălăuanilor, după cum reiese dintr-o dare de seamă publicată la sfârșitul lunii aprilie 1925, tot în coloanele ziarului „Meseșul”.
Din lista publicată de către direcțiunea închisorii aflăm că majoritatea cărților au fost donate de primarul orașului Zalău, Nicolae Cristea, care era și președintele despărțământului Zalău al „Astrei”, respectiv 47 de cărți, în valoare de 300 lei. Urmează prefectul județului Sălaj, Iulian Domșa, cu 18 cărți, în valoare de 170 de lei, Silvia Dr. I. Suciu, directoarea școlii medii de fete din Zalău cu 14 volume, în valoare de 114 lei, Gregoriu Avram, proprietarul librăriei și al tipografiei „Luceafărul” din Zalău, cu 13 volume, în valoare de 70 lei, Ioan Mango, revizorul (inspectorul general) școlar al județului, șeful Poliției din Zalău, Liviu Poșiar, elevi de liceu, gardieni etc.
Din păcate, la sfârșitul anului 1925, directorul închisorii din Zalău, Alexandru Pop, a fost transferat, în aceeași calitate, la închisoarea Tribunalului Lugoj, iar în ziarul „Meseșul” nu mai aflăm nicio informație referitoare la soarta bibliotecii înființate la închisoarea din Zalău.
Peste câțiva ani, la începutul lunii octombrie 1928, la inițiativa lui Mihai Ceuca, directorul închisorii și cu sprijinul câtorva fruntași ai vieții publice din Zalău, se înființează „Societatea de moralizare a deținuților din închisoarea Zalău”.
Societatea nou-înființată avea o importanță socială foarte mare, venind în sprijinul deținuților cu o serie de activități de moralizare și „îndreptare”. Mulți dintre ei au ajuns în închisoare de multe ori nu din vina lor, ci din cauza mediului în care au trăit și a lipsei de educație. Pe aceștia încerca societatea nou-înființată „să-i îndrepte și călăuzească”, aducându-i „pe calea cea bună”. De asemenea, încerca să-i sprijine pe cei eliberați din închisoare să se integreze în societate, să obțină un loc de muncă, „să le înlesnească putința de a-și câștiga pâinea de toate zilele, pentru ca să nu ajungă din nou pe calea greșelii”.
Din statutele societății aflăm că avea ca scop „moralizarea” deținuților din închisoare, dar și ajutorarea celor eliberați pentru a se putea integra în societate.
În privința activității societății în cadrul închisorii, societatea își propunea următoarele obiective: înființarea sau mai bine spus dezvoltarea bibliotecii închisorii, care să-i poată servi pe deținuți cu cărți, broșuri și reviste „cu caracter moralizator”; organizarea unor șezători și în mod special a unor conferințe cu caracter moralizator și științific pentru deținuții închisorii; acordarea de ajutoare medicale deținuților bolnavi, atunci când nu puteau fi tratați la infirmeria închisorii și nici nu se putea face un transfer la spitalul închisorii din Văcărești.
În ceea ce privește activitatea de ajutorare a deținuților eliberați din închisoare, societatea își propunea realizarea următoarelor activități: acordarea de sprijin deținuților lipsiți de mijloace materiale cu îmbrăcăminte, încălțăminte, cheltuieli de transport până la domiciliu și cu alimente; sprijinirea deținuților eliberați, în limita posibilităților, să-și găsească un loc de muncă; ajutorarea foștilor deținuți „în orice alte cazuri va găsi de cuviință comitetul de conducere, avându-se în vedere întotdeauna, corectarea deținuților și deci prevenirea recidivei”. Se sublinia că acțiunea de ajutorare a deținuților eliberați va fi o continuare a activității de moralizare începută în închisoare. De asemenea, că la alegerea deținuților care trebuiau ajutați nu se va face nicio deosebire de naționalitate și religie. Ajutoarele urmau să fie distribuite în funcție de posibilitățile materiale ale asociației.
Societatea era compusă din membrii fondatori, adică inițiatorii înființării asociației, care au subscris cu cel puțin 500 lei, membrii onorifici pe viață, care au dat „un concurs însemnat sau moral, pentru propășirea societăței” și membrii activi, care urmau să plătească o cotizație de 120 de lei pe an. Aceeași cotizație o plăteau și membrii fondatori.
Conducerea a fost încredințată unui comitet, compus din președinte, doi vicepreședinți, opt membri, un secretar, un casier, doi cenzori și un cenzor supleant, aleși de către adunarea generală a asociației. Președintele și comitetul de conducere erau aleși pe o perioadă de cinci ani.
Lucrările curente ale societății erau conduse de președintele și secretarul societății, acesta din urmă fiind directorul închisorii din Zalău. Avea sarcina de a-l ajuta pe președinte în conducerea tuturor lucrărilor societății, executa hotărârile luate de către comitetul de conducere sau adunarea generală, redacta procesele verbale ale ședințelor comitetului de conducere sau adunării generale și contrasemna toate actele în care semnătura președintelui era cerută.
Fondurile materiale ale noii asociații urmau să fie alcătuite din subvențiile diferitelor instituții de stat sau particulare, diferite donații și din cotizațiile membrilor. Sumele care treceau de 5.000 lei urmau a fi depuse, „spre fructificare”, la casa de depuneri.
Societatea de moralizare urma să lucreze „mână în mână” cu direcțiunea închisorii din Zalău, dar își păstra independența față de aceasta, lucrând pe cont propriu.
Cu ocazia înființării societății a fost ales comitetul de conducere. Președinte a fost ales avocatul Nicolae Sigmireanu, fost președinte de tribunal, iar vicepreședinți dr. Gheorghe Pop de Oarța, decanul baroului de avocați și dr. Emil Lobonțiu, prefectul județului Sălaj, la momentul respectiv. Ca membri în comitetul de conducere au fost aleși următorii: Silvia Suciu, directoarea școlii de fete din Zalău; Valeria Trufașiu, soția protopopului Traian Trufașiu; Gheorghe Bontescu, prim-președintele Tribunalului Sălaj; Petru Palade, prim-procuror; Remus Roșca, protopop și preot al închisorii; Vasile Cloaje, primarul orașului Zalău; Kerekes Ernö, profesor, dr. Szabo Alexandru, avocat.
Secretarul societății, așa cum am menționat și mai sus, era directorul închisorii din Zalău, Mihai Ceuca, cenzori Sterie Zlătescu, administrator financiar și dr. Iulian Domșa, avocat, fost prefect al județului Sălaj. În calitate de cenzor supleant a fost ales dr. Balkány, avocat, iar casier-contabil Gheorghe Constantinescu, grefier-contabil al închisorii din Zalău.
În urma înființării societății, Direcția Generală a Închisorilor din cadrul Ministerului Justiției, prin ordinul din 26 noiembrie 1928, adresat conducerii închisorii din Zalău, „aduce vii mulțumiri tuturor persoanelor care au dat concurs la înființarea societății de moralizare a deținuților”.
Mihai Ceuca, directorul închisorii din Zalău, care îndeplinea și funcția de secretar al societății de moralizare afirma că era preocupat de multă vreme de ideea înființării unei societăți, cu ajutorul căreia să poată „desăvârși opera de îndreptare a acelora care – în majoritatea cazurilor – nu din vina lor păcătuesc”. Lipsa de educație și mediul în care trăiau erau principalii factori care îi determina la furt sau săvârșirea altor infracțiuni mai grave. Din această cauză, consideră că „îndreptarea lor este mai ușoară”, iar cu „o vorbă bună, un sfat, un sprijin dat la timp”, mulți dintre cei care au greșit puteau fi aduși „pe calea adevărului”. Datoria celor „din afară” era aceea de a le acorda „tot sprijinul necesar corectărei lor”.
În vederea realizării scopului propus, a apelat „la tot ce are Zălaul mai select, la toți oamenii de seamă care – fără precupețire – pun umărul ori de câte ori nevoia (o) cere”, mulțumindu-le și pe această cale.
Societatea de moralizare s-a constituit și și-a început activitatea, dar durata ei de existență depindea de implicarea a cât mai multor zălăuani. În acest sens, îi invită să se înscrie ca membri, subliniind că taxa de 10 lei pe lună nu era o sumă așa de mare și o putea plăti oricine, mai ales când era vorba de un scop nobil, care ducea la scăderea infracționalității.
Afirmă că a primit numeroase scrisori de adeziune din întreg județul Sălaj, din partea celor care înțelegeau cât de necesară era „opera de îndreptare a infractorilor”. Printre scrisorile primite se număra și cea a protopopului Iosif Nemeș, paroh în Hurez-Ponița, pe care o redăm și noi:
Prea Onorabilă Direcțiune!
Confirmând cererea Dv din 30 Octombrie curent, sub Nr. 8 și statutul societății de moralizare a robilor de sub direcțiunea Dv, nu pot numai cu laudă să vă răspund, că ați început un așa act umanitar: „scoaterea deținuților din robia păcatelor”.
Eu sunt pornit pe calea veșnică; 73 de ani apasă umerii mei – dintre care 48 i-am împlinit cu cinste în slujba bisericei. Nu cred să mă învrednicească bunul Dumnezeu, să văd efectele depline ale acestei umanitare societăți; luați însă notă, că până voi fi pre pământ cu 120 Lei taxă anuală, mă considerați ca membru activ.
Hurez-Ponița, în 7 Noembrie 1928
(ss) Iosif Nemeș, protopop

În finalul articolului său, Mihai Ceuca face un apel călduros la generozitatea tuturor „oamenilor de bine”, să se înscrie într-un număr cât mai mare ca membri activi în asociație, subliniind că „a ajuta pe cei închiși, a contribui la moralizarea lor, făcându-i să iasă din închisoare mai buni de cum au intrat, e un act de dreptate socială, un act asupra căruia avem datoria să ne oprim, dând tot sprijinul ce stă în puterea noastră”.
Societatea de moralizare a deținuților își începe activitatea în luna noiembrie 1928, fixând pentru început un program de conferințe cu scop moralizator-instructiv, care să fie organizate în fiecare duminică. Deja era fixat programul și conferențiarii până la sfârșitul anului și se nădăjduia „că lucrul început va avea roade din belșug”.
În data de 21 noiembrie 1928 a avut loc o șezătoare culturală organizată pentru deținuții din închisoarea Zalău, care a avut un program bogat și bine structurat. Corul deținuților a intonat Imnul Regal și cântecul „La o rândunică”. Profesorul Leontin Ghergariu, director al liceului de stat din Zalău, a susținut conferința intitulată „Datorii și drepturi”, după care au urmat o serie de recitări: „Sârbul la târg”, anecdotă de speranță, recitată de preventivul Gheorghe Țurcaș; „Țiganul la pepeni verzi”, anecdotă recitată de condamnatul Kovács Ludovic; „Mustrare”, poezie compusă și recitată de preventivul Gheorghe Țurcaș. Corul deținuților a mai interpretat cântecul popular „Știi tu mândro”, iar directorul închisorii, Mihai Ceuca, a susținut o prelegere în care a vorbit despre rostul conferințelor și șezătorilor. Acesta din urmă aduce mulțumiri publice pentru sprijinul acordat în realizarea evenimentului profesorului Leontin Ghergariu și locotenentului Chivu, șeful muzicii militare din Zalău, ce s-a ocupat de pregătirea corului de deținuți, care a cântat pe trei voci.
La începutul lunii mai 1929 aflăm că Mihai V. Ceuca, directorul închisorii din Zalău și secretarul societății de moralizare a fost transferat în funcția de director al închisorii din Sibiu. În locul său, la închisoarea din Zalău, a fost transferat Dumitru P. Georgescu, director al închisorii din Ismail.
Activitatea „Societății de moralizare a deținuților din închisoarea Zalău” continuă și în anul 1929, dar presa zălăuană nu mai reflectă în coloanele ei activitățile asociației. Este publicat doar un apel, semnat de către președintele societății, Nicolae Sigmireanu și Gheorghe Constantinescu, în calitate de secretar, prin care cereau „oamenilor de bine” să se înscrie în asociație, ca membri activi, pentru ca asociația să-și poată îndeplini obiectivele pe care și le-a propus la înființare. Se subliniază că era în interesul sălăjenilor să sprijine societatea de moralizare, „cu atât mai mult, cu cât făcând abstracție de cele trei societăți de patronaj, ea este singura societate, în întreaga țară, cu menirea specială de a contribui la moralizarea acelora care au apucat pe calea răului”.
Din păcate, în 1929 izbucnește marea criză economică mondială, ceea ce a dus la pauperizarea societății. La sfârșitul anului 1931 chiar și ziarul „Meseșul” este nevoit să-și sisteze apariția, iar din alte surse, până în prezent, nu am aflat alte informații despre această inițiativă lăudabilă a intelectualității zălăuane, care ar putea constitui un model și pentru generația noastră.

Marin Pop
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)