Simion Bărnuțiu și Avram Iancu, corespondență inedită

Acum 160 de ani, în dimineața zilei de 28 mai 1864, lângă fântâna Gorgana, la marginea satului Sânmihaiu Almașului, trecea la cele veșnice marele nostru înaintaș Simion Bărnuțiu, ideologul Revoluției de la 1848 din Transilvania. Era adus de la Iași de către nepotul său, Ioan Maniu, care a avut trista misiune de a anunța rudeniile din Bocșa că „Unchiul Mare”, cum îi spuneau ei, nu mai venea pe „omenie”, ci pentru a se „odihni” pe vecie, alături de înaintașii săi. Totodată, anul 2024 este declarat, prin lege, „Anul Avram Iancu”, pentru că se împlinesc 200 de ani de la nașterea „Crăișorului Munților”, Avram Iancu.
În istoriografia românească s-a scris destul de puțin, după părerea noastră, despre relația deosebită dintre Simion Bărnuțiu și Avram Iancu.
Avram Iancu era angajat la Tabla Regească din Târgu Mureș când izbucnea flacăra revoluției pașoptiste, o adevărată „primăvară a popoarelor”, pornită din Franța sub deviza „Libertate, Egalitate, Frățietate”, care ajunge rapid în Ungaria și Transilvania. Dacă la început, atât Avram Iancu cât și colegii săi de generație se arată partizani ai ideilor propovăduite de revoluționarii maghiari, considerați dușmani ai împăratului, influențat de către Simion Bărnuțiu, Avram Iancu devine discipol al ideologului pașoptist. Își dă și el seama că rezolvarea problemelor naționale trebuie să primeze în lupta românilor1.
Ajunul Revoluţiei de la 1848 îl găsea pe Simion Bărnuţiu din nou student, de această dată la Academia Săsească de Drept din Sibiu. Fiind un foarte bun analist al situaţiei interne şi internaţionale, observă pericolul deznaţionalizării naţiunii româneşti din Transilvania şi în Proclamaţia din 25 martie 1848 sublinia calea ce trebuia urmată: „să deslegăm lanţurile milenare ale naţiunii române, pentru ca să se ridice din pulbere şi să vieţuiască viaţa veşnică”. Astfel, din studentul modest şi timid, ajunsese să formuleze dorinţele unei întregi naţiuni.
Momentul de apogeu, de inspiraţie divină am putea spune, al lui Simion Bărnuţiu, a fost, fără îndoială, discursul din ajunul Marii Adunări Naţionale de la Blaj, acesta fiind socotit a fi cel mai important document revoluţionar românesc din secolul al XIX-lea. Meritul nepieritor al lui Simion Bărnuţiu este nu numai că a afişat un program politic, ci mai ales că a crezut cu adevărat în el, arătând calea care trebuia urmată de către români, cu aproape un secol înainte de realizarea lui, la 1 Decembrie 1918. De asemenea, etica de ordin internaţional a lui Simion Bărnuţiu, cu toată înrudirea ideologiei ei cu a celorlalţi mari revoluţionari şi bărbaţi de stat din secolul al XIX-lea, prezintă prioritate în timp şi deci o superioritate în clarviziune faţă de opera lui Cavour în Italia, Bismark în Germania sau mai târziu a lui Wilson în celebra declaraţie de 14 puncte din toamna anului 1918. Simion Bărnuţiu a anticipat o Europă a naţiunilor pe baza principiului de naţionalitate, care a constituit o caracteristică esenţială a continentului european în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
La istorica Adunare Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, din 3/15 mai 1848, Avram Iancu a fost urmat de către toți cărturarii din munți și aproximativ 10.000 de moți, pe care i-a organizat în cete și disciplinat „militărește”. Sosirea lor la Blaj, în ziua de 15 mai, „inspiră entuziasm maselor întrunite și asigură ordinea”, iar conducătorul lor se bucură de acum „de o deosebită popularitate”.
Avram Iancu participă la toate discuțiile fruntașilor revoluționari și ascultă cu emoție discursul impresionant al lui Simion Bărnuțiu. De asemenea, timp de trei zile asigură ordinea și disciplina maselor țărănești. Atunci rostește și el fraza memorabilă: „Uitați-vă pe câmp, românilor, suntem mulți, ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi”.
În cadrul Comitetului Național Român de la Blaj, primul „guvern” al românilor transilvăneni, Simion Bărnuțiu a fost ales ca vicepreședinte. La rândul lui, Avram Iancu a acceptat să facă parte din comitetul național, care avea misiunea de „a supraveghea îndeplinirea programului politic în raport cu guvernul țării și cu celelalte naționalități conlocuitoare”. Avram Iancu făcea parte din grupul de tineri radicali, susținuți de către Simion Bărnuțiu.
Prima măsură luată de comitet a fost aceea de a expedia delegațiile hotărâte de Adunarea Națională, la Viena, pentru a se prezenta împăratului și la Cluj, pentru a interveni pe lângă Dieta țării să ia în dezbatere revendicările formulate de către români pe Câmpia Libertății.
La sfârșitul lunii mai 1848, Avram Iancu convoacă o consfătuire cu fruntașii moților, care s-a ținut în casa lui Ioan Corcheș din Câmpeni. Despre intențiile lui Avram Iancu și strânsele sale relații de colaborare cu Simion Bărnuțiu aflăm informații din raportul lui Nemegyei, directorul trimis de către autoritățile imperiale cu scopul de a-i convinge pe moți să nu facă tăieri ilegale în pădurile fiscului. Însoțit în această călătorie de către Avram Iancu, pe care îl amintește cu titlul de „conducătorul iobagilor” din Munții Apuseni, acesta raporta următoarele: „Fără să vrea, singur a mărturisit (Avram Iancu – n.n.) că nu după ideile sale tratează cu poporul, cum numește dînsul pe iobagi, ci după instrucțiunile unui comitet, care își are sediul în Sibiu. (…) A indicat pe un anume Bărnuțiu drept persoană eminentă, cum și pe concipistul Dunca și pe raționistul Nemeș, ca indivizi distinși ai națiunii sale”.
În data de 4 iunie 1848, la Sibiu are loc ședința Comitetului Național Român, în cadrul căreia tinerii radicali, printre care se afla și Avram Iancu, au fost acuzați de către bătrânii din comitet că dacă n-ar fi „ațâțat poporul”, nu s-ar fi produs măcelul de la Mihalț. Auzind aceste acuze nedrepte, Avram Iancu sare dintr-odată peste trei bănci spre grupul bătrânilor, pentru a-i trage la răspundere, fiind cu greu oprit. A doua zi merge la Simion Bărnuțiu și George Barițiu, pe care îi anunță că pleacă în munți să-și strângă oamenii, pentru a răzbuna sângele românesc vărsat la Mihalț. El consideră că singura soluție era lupta cu armele în mâini.
La 17 august 1848 se încearcă arestarea lui Simion Bărnuțiu, pentru a paraliza activitatea Comitetului Național Român de la Sibiu. Bărnuțiu și câțiva tineri reușesc să scape. A doua zi sunt arestați August Treboniu Laurian și Nicolae Nifon Bălășescu, dar au fost imediat eliberați de către popor.
Zvonul despre încercarea arestării lui Simion Bărnuțiu ajunge și în munți, la Avram Iancu, care cutreieră din nou satele pentru a recruta noi detașamente de moți. În acest context, la 21 septembrie 1848, Avram Iancu își făcea intrarea în Blaj, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, pentru a participa la cea de-a treia adunare națională a românilor. Întruniți sub steagurile revoluției pașoptiste, au fost prezenți peste 60.000 de români.
În data de 25 septembrie sosesc liderii revoluționari Simion Bărnuțiu, Treboniu Laurian și Alesandru Papiu Ilarian, care erau însoțiți de o ceată de voinici, trimiși de către Avram Iancu să-i întâmpine și să-i apere.
Conducătorul adunării naționale a fost Simion Bărnuțiu, alături de Avram Iancu și Axente Sever. Ei semnează și procesul verbal al adunării, împreună cu Bălășescu, Ion Brad, Ioan Pipoșiu și Vasile Tămaș.
Deplin mulțumit de hotărârile luate în cadrul adunării, Avram Iancu se reîntoarce în munți, în fruntea moților, decis să treacă la fapte. La rândul lui, Simion Bărnuțiu se reîntoarce la Sibiu, iar la 20 octombrie/1 noiembrie 1848 devine președintele Comitetului Național Român. În această calitate semnează manifestul tipărit, intitulat „Comitetul Națiunei Române către frații săi români”.
Din păcate, cu toată vitejia de care au dat dovadă, nefiind înarmați cu tehnică militară modernă, deși imperialii le-au promis în nenumărate rânduri arme și tunuri, la sfârșitul lui martie 1849, Avram Iancu și moții săi erau înconjurați din toate părțile de forțele armate ale guvernului maghiar, în spatele cărora marii latifundiari organizaseră represiunea. La rândul lui, Comitetul Național Român de la Sibiu era ca și desființat, iar Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu și ceilalți conducători se aflau în pribegie. Erau supravegheați îndeaproape de către autoritățile muntene și țariste, fără a avea posibilitatea de a lua legătura cu Avram Iancu. Cu toate acestea, bravii moți, organizați și conduși de către „Crăișorul Munților” după modelul legiunilor romane, au rezistat eroic până la sfârșit.
După înfrângerea revoluției, liderii revoluționari pașoptiști transilvăneni, în frunte cu Simion Bărnuțiu, iau drumul Vienei, înaintând împăratului o serie de memorii, în care cereau drepturile firești ale națiunii române, promise de către împărat în timpul revoluției. La 20 februarie 1850 sosește la Viena și Avram Iancu, sporind astfel prestigiul delegației române. În afară de trimișii moților din Munții Apuseni, delegația cuprindea acum pe cei mai distinși cărturari ardeleni: Simion Bărnuțiu, Treboniu Laurian, Ion Maiorescu, Popasu și Aron Florian. Așteptau toți cu încordare răspunsul la ultimul memoriu pe care l-au înaintat împăratului în data de 11 martie 1848. Din păcate, acesta se eschivează diplomatic și le răspunde că va cere miniștrilor săi un raport, „asigurându-i pe români că dorințele lor juste vor fi îndeplinite”, ceea ce nu s-a întâmplat.
În acest context, Avram Iancu refuză în mai multe rânduri decorația oferită de către împărat. Aflat din nou la Viena, alături de Simion Bărnuțiu și ceilalți fruntași revoluționari români din Transilvania, la începutul anului 1851, Avram Iancu a fost chemat de prefectul poliției și întrebat cu insistență dacă primește decorația, la care îi răspunde cu demnitate: „Să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor”. La scurt timp după acest episod memorabil, Avram Iancu, Simion Bărnuțiu și ceilalți membri ai delegației române au fost citați de poliție pentru a li se comunica ordinul să părăsească Viena în termen de opt zile. Cu aceasta, activitatea delegației române la Viena ia sfârșit, „dar și nădejdile puse în simțul de dreptate al monarhului se spulberă definitiv”.
Din acest moment și drumurile celor doi lideri pașoptiști, Simion Bărnuțiu și Avram Iancu se despart. La 5 mai 1851, Simion Bărnuțiu reușește să se înmatriculeze la Universitatea din Viena, „ca jurist”, adică student la Drept. Până în octombrie 1852 urmează cursurile de drept penal, jurisprudența austriacă, procedura penală și dreptul ginților.
Între timp, la 17 august 1852, Avram Iancu era arestat la Câmpeni, pe motivul că a dat jos pajura imperială de pe o instituție publică, spunând că nu e făcută bine. În perioada interogării sale, o piesă a acuzării a constituit-o și scrisoarea către Simion Bărnuțiu, datată 15 august 1852, interceptată de cenzura imperială. A fost pus în libertate, autoritățile temându-se de o răscoală a muntenilor, care cereau eliberarea lui imediată. De asemenea, a intervenit pentru el și episcopul Andrei Șaguna, care se bucura de influență în anturajul guvernatorului militar al Transilvaniei.
Din păcate, starea de sănătate a lui Avram Iancu se agravează și devine, așa cum el însuși o spunea, umbra „Crăișorului Munților” de la 1848. La rândul lui, cu sănătatea zdruncinată, Simion Bărnuțiu își susține teza de doctorat în Italia, la Pavia, la 6 iunie 1854, după care primește oferta de a preda la Iași, la Academia Mihăileană și apoi la Universitatea din Iași, prima din istoria românilor, înființată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Dacă până în anul 1852, până la arestarea și apariția bolii, Avram Iancu i-a scris în mai multe rânduri lui Simion Bărnuțiu, descriindu-i activitatea pe care o desfășura alături de moții săi în Munții Apuseni în timpul revoluției, apoi pentru apărarea proprietăților acestora și vizita împăratului în Transilvania, după acest episod tragic din viața sa, după știința noastră, Avram Iancu îi trimite lui Bărnuțiu doar două scrisori. Datorită importanței lor istorice deosebite, le publicăm în prezentul articol.
Prima scrisoare, pe care am descoperit-o recent la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Cluj, în fondul Biblioteca Centrală Blaj, este datată Câmpeni, 26 noiembrie 1862. Din cuprinsul ei aflăm că Avram Iancu se găsea într-o situație materială dificilă, dar nu a fost uitat de către Simion Bărnuțiu, care îi trimite suma de 20 galbeni. Avram Iancu îi scrie că a ajuns cu greu scrisoarea și banii la el, pentru că își petrecea timpul mai mult la Vidra, iar Simion Bărnuțiu i-a trimis scrisoarea și banii la 1 septembrie 1862. A primit însă banii prin bunăvoința protopopului greco-catolic din Câmpeni. Îi mulțumește mentorului său că nu l-a uitat și spune că va folosi suma primită pentru a-și cumpăra haine pentru iarnă. De asemenea, foarte important, îi scrie lui Bărnuțiu să-i salute pe toți fruntașii revoluționari pașoptiști din Vechiul Regat care au luptat alături de el în revoluție, promițându-i că dacă va avea nevoie cândva de numele lor i le va trimite. Nu uită să reamintească de „recunoștința” neamțului, adică a împăratului, care nu și-a ținut promisiunile făcute românilor în timpul revoluției pașoptiste:
„Câmpeni 1862, 26.11
Frate Bărnuțiu
La mult pretuitati scrisoare dien 1 a Septembre a.c. (îți fac?) cunoscut, că bani mie trimis iam primit asa tardiu, dien causa, ca sci bine quo eu petrec mai tot pela vidra, și nestind qua am epistola la posta, nam mersu la Abrud, dara au avut bonatate Protopopul unit dien Campeni amu scoate epistola si amio inmana, si sum cu multiamita quati mai aduci aminte si de mine, cu bani ci voi folosi penisce vesminte de iarna, daca mai ai bonatate ami mai scrie, se o intitulezi sus mult onoratului Domnu, de unde mai curundu o voi primi, intru altele salut pe toci romani quei buni dien romania, numele aquelor barbati, cari sau luptat in revolutie cu mine dien (?) sunt scrise in raportul meu, adeverat qua au remas multi carii nu sau remunerat, dar asai plata neamtiului, insa de vei avea lipse numele lor cu alta ocasiune ti voi scrie. Fi sanatos proffesteste.
Avram Iancu
Advocat”.
Cea de-a doua scrisoare a fost descoperită înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial de tânărul jurnalist Corneliu Coposu și publicată în ziarul „Ardealul”, platforma ardelenilor refugiați în urma Dictatului de la Viena, care îi avea ca eroi naționali, desigur, pe Simion Bărnuțiu și Avram Iancu.
Scrisoarea este datată Brașov, 31 decembrie 1862, deci la scurt timp față de cea amintită mai sus. Avram Iancu îl roagă pe Simion Bărnuțiu să-i achite o datorie de 100 de galbeni, pe care o avea la un negustor din Brașov, ceea ce nu reprezenta o sumă mică, dacă ne gândim că Simion Bărnuțiu primea la început, în anul 1854, la Academia Mihăileană din Iași, un salariu anual de 200 galbeni.
Iată și textul celei de-a doua scrisori trimisă de Avram Iancu lui Simion Bărnuțiu:
„Onor(ate) Domnule Bărnuțiu. În anul 1848, călătorind Bălcescu și Vitianu – alminterea Vitianu dicea qual chiama Retitza, s-or rugat se le dau una suta de galbeni, ieu li-am dat qunqui dieci de ruble de aor muscalesci, carii dar ma atata facu ca una suta de galbeni și am fost la Brasiovu în 31 Decemvrie 1862, și am avut mare lipsă de iei, și m-au împrumutatu Domnul Radu Badierca cu una suta de galbeni, quamu avutu lipsa mare, și sa faceți bine să-i trimiteți quatu mai de în grabă.
Frate Barnuțiu! Am mai primit de la tine doodeci de galbeni,
Vidra, 31 Decembrie 1862.
Avram Iancu, Prefect.
Frate, fii bunu trimite banii la Brasiovu, Domnului Radu Badierca, negutiatoriu.”
Textul copertei:
„Onor – Domnu Simione Barnutiu, Professor Bucureșci, cu reședinția în Bucuresci (corectat Poștă: „în Jassy”). Recom.”
Sigiliu poștal: „Iassy, 26.I. „Mărci poștale austriece, 25 kr. Sigiliu în ceară: „A.B.”.
Din ambele scrisori reiese că Avram Iancu era strâmtorat material și constrâns să facă apel la puținii prieteni care nu l-au uitat, printre care se găsea și Simion Bărnuțiu. Iată că din modestul său salariu de profesor își întreținea câțiva nepoți la studii, printre care se afla și Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu, dar reușea să-l sprijine și pe „Crăișorul Munților”.
Una din interpretările plauzibile date de către Corneliu Coposu ar fi aceea că în timpul revoluției pașoptiste, cel care se afla într-o situație materială precară era Simion Bărnuțiu, nevoit să se reîntoarcă pe băncile școlii la vârsta de aproape 40 de ani, în timp ce Avram Iancu beneficia de o situație materială bună. În acest context, în deplasările sale la Sibiu, Avram Iancu l-a sprijinit financiar pe Simion Bărnuțiu și, după cum se observă din ambele scrisori, acesta din urmă nu a uitat.
O altă interpretare spre care înclină Corneliu Coposu era aceea că Simion Bărnuțiu fiind considerat, nu numai în timpul revoluției, ci și mai târziu, drept conducătorul românilor și al mișcării pașoptiste, rezultă că obligația de restituire a sumei din litigiu îi revine lui. De asemenea, din cuprinsul scrisorii reiese că Avram Iancu avea siguranța că demersul lui pe lângă Bărnuțiu va fi onorat de către acesta, de aceea îi adresează rugămintea de a trimite suma direct la adresa creditorului său.
Dacă în prima scrisoare Avram Iancu se semnează ca avocat, în cea de-a doua se semnează ca „prefect”, funcția supremă pe care a avut-o în timpul revoluției.
În concluzie, se poate afirma cu certitudine că Simion Bărnuțiu a fost ideologul revoluției pașoptiste din Transilvania, iar Avram Iancu brațul ei înarmat. Relația dintre cei doi lideri revoluționari a fost una de prietenie și respect reciproc, care nu a încetat în momentul când drumurile vieții i-a despărțit, după episodul din Viena. Doar moartea prematură a celor doi mari înaintași – Simion Bărnuțiu la 55 de ani și Avram Iancu la 48 – a despărțit legătura lor pământeană, după care au intrat în conștiința poporului român, ca eroi ai neamului.
Ca un omagiu adus memoriei celor doi înaintași, publicăm această modestă contribuție științifică, în anul în care aniversăm 200 de ani de la nașterea „Crăișorului Munților”.

Marin Pop
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)