Secretele bisericii de lemn din Bulgari

Mirel Matyas

Se spune despre județul Maramureș că este ”județul bisericilor de lemn”. Dacă e să judecăm după frumusețea acestora și după faptul că opt dintre ele fac parte din Patromoniul Mondial UNESCO, eticheta acesta este îndreptățită. Dar dacă e să ne raportăm la numărul bisericilor de lemn, județul Sălaj stă mult mai bine. Sălajul are nu mai puțin de 68 de biserici de lemn declarate monumente istorice dintr-un total de 92 de biserici de lemn câte există pe teritoriul său. Vechimea acestora se întinde de la mijlocul secolului al XVI-lea și până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Fiecare biserică are ”secretele” ei, are decorațiunile ei, pictura ei interioară. Are povestea și legenda ei. Însă dintre toate, parcă bisericile de lemn, cea din Bulgari, comuna Sălățig, pare să-și fi apărat cel mai bine ”secretele”. De când cu proiectul fotografic ”Hoinar prin Sălaj”, am ajuns să mă intereseze dincolo de peisajele superbe de pe dealurile sălăjene și aceste bijuterii ale artei populare străvechi, cum sunt bisericile de lemn. Pe cea din Bulgari am descoperit-o recent, doar în acestă vară, când am luat drumul satelor de pe Valea Sălajului. Localitatea Bulgari, a cărei toponimie ar merita un studiu aparte, se află la mai puțin de 25 de km de reședința județului, pe drumul 108D ce leagă Zalăul de Cehu Silvaniei. Satul are forma literei ”L” având casele înșirate de-a lungul șoselei Zalău-Cehu Silvaniei dar și de-a lungul drumului județean 17 ce duce prin Domnin și Bârsa spre drumul național 108A de pe Valea Someșului. Biserica de lemn cu hramul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” se află aproape de ieșirea din sat înspre Domnin, pe o coamă de deal, într-o curbă. Este oarecum ascunsă privirii de vegetația abundentă, însă turla semeață se înalță deasupra. Răstignire veche de 134 de ani Ca mai toate bisericile de lemn și acesta se află în mijlocul vechiului cimitir al satului.

Odată ce te apropii de biserică, urcând cărarea printre morminte și pruni, apar primele surprize. Există două răstigniri de lemn, prima chiar la intrarea în cimitir iar cea de a doua ceva mai sus, aproape de biserică. Amândouă par a fi foarte vechi, dacă e să judecăm după starea precară în care se află ”Christos-ul” de tablă răstignit sau lemnul crucii. Într-adevăr, prima este din anul 1936. Scrie clar sus pe tabla ce acoperă crucea cu acea boltă circulară, prin decupare în tablă pe părțile laterale: ”ANUL” pe o parte și ”936” în cealaltă parte. Cifra miilor nu se mai vede dar se poate deduce. Mai jos, pe o tablă abia se mai citește textul ”REPARATĂ ÎN ANUL 1968”. Surpriza însă avea să vină de la cealaltă răstignire. Dacă e să dăm crezare anului ”scris” prin decupare, sus pe tablă, acesta are o vechime de 134 de ani! Este cea mai veche răstignire ce încă mai stă în picioare, din județul Sălaj. Sau mă rog, din cele pe care le-am văzut până acum. Se vede foarte clar textul ”ANNO” (în limba latină!) și ”1882”. Este într-o stare avansată de degradate, tabla e aproape coaptă, brațele Mântuitorului sunt rupte, acoperișul semicircular nu mai acoperă lemnul, icoanele cu Maica Sfântă și cu Maria Magdalena nu se mai disting deloc. Dacă nu se intervine rapid, peste câțiva ani (nu mulți!) răstignirea aceasta va dispărea. Și o dată cu ea, o bună parte din istoria locurilor. Din câte am înțeles eu, răstignirea a fost ridicată de familia Onaciu, familie care e strâns legată de istoria modernă a bisericii. Cea mai veche biserică de lemn din Sălaj Biserica e foarte veche, asta e prima mea impresie. O inscripție cu vopsea roșie de pe peretele nordic arată vechimea bisericii: ”BISERICA EDIFICATĂ LA 1547”. Se vede că e o inscripție ”nouă” însă din câte am înțeles tradiția orală duce vechimea bisericii până în acel an. Nu există nicio altă sursă scrisă care să ateste vechimea bisericii, dar toate sursele consultate duc spre acel an. Inscripția ”modernă” are și ea o vechime considerabilă. A fost scrisă de ”Gustin cel Mare” așa cum era numit Augustin Onaciu – tâmplarul satului și curator la biserică. Iată cum îl descrie astăzi stră-nepotul său, Mirel Onaciu. ”Gustin cel Mare era tâmplarul satului, făcea care din lemn, butoaie, uși, ferestre și alte obiecte din lemn. A trăit între 1895 și 1987. Era și curator la biserică.

Bunicul meu Ioan Onaciu nu-și mai amintește anul în care tatăl lui a scris acel text.” Ceea ce sare în ochi la acestă biserică de lemn, este numărul mare de cruci de lemn sau de piatră aflate de jur împrejurul ei. Cele de lemn sunt prinse în cuie direct pe pereții exteriori ai bisericii, iar cele de piatră stau sprijinite de prispă sau sunt la mică distanță de biserică. Așa cum mă lămurește preotul ortodox Emil Nechita ”era un obicei ca preoților decedați să li se pună crucea pe biserică. Stătea o vreme aici. Toate crucile de lemn de aici arată că undeva în cimitir, aici în jurul bisericii sunt îngropați cei care au slujit ca preoți.” Unele cruci sunt simple fără nicio decorație. Patru sunt pe peretele nordic, trei pe cel sudic unde e și ușa de intrare, iar alte patru sunt pe peretele vestic. Dacă au avut vreodată un text, acesta s-a șters demult. Pe una se mai distinge anul ”1945” și inițialele ”BC”; pe alta e un text probabil în chirilică dar nu mai este lizibil. Pe două dintre crucile de lemn se distinge acel ornament omniprezent în cazul bisericilor de lemn din Sălaj și nu numai – „sâmânța vieții”. Dar asupra acestui simbol vom reveni. Mai sunt în proximitatea bisericii și câteva cruci de piatră. Două dintre ele, culcate de vreme, sunt pe latura nordică, înspre drum. Sunt năpădite de buruieni și acoperite de mușchi și licheni. Chiar și după ce am curățat-o cu mâna pe una dintre ele, textul din chirilică nu era lizibil. În schimb, cealaltă cruce de piatră, de pe fațada vestică, are un text cu caractere chirilice din care se poate desluși numele ”Zaharia”. La prima vedere, arhitectura bisericii pare a fi comună a a majorității suratelor ei, risipite pe întreg teritoriul județului. Însă nu este așa. De fapt, fiecare biserică are individualitatea sa, găsești mereu elemente de arhitectură ce o individualizează. Aici la Bulgari, ceea ce surprinde în primul rând este forma circulară a altarului, rar întâlnită. Dacă la majoritatea bisericilor pe care le-am văzut altarul este decroșat, poligonal, aici meșterii au dat dovadă de ceva mai multă creativitate. Atât de frumos sunt realizate bârnele curbate, care se îmbină aproape perfect dând acestei biserici o notă de eleganță.

Iată cum este prezentată biserică din Bulgari în lucrarea ”Monumente istorice bisericești din Eparhia Oradiei – Biserici de lemn” avându-i ca autori pe dr. Ioan Godea și dr. Ioana Cristache-Panait : ”Planul bisericii este dreptunghiular, cu absida altarului semicirculară, decroșată, formă rar întâlnită în arhitectura lemnului. […]Pe latura de sus, ancadramentul intrării este ornamentat cu rozete, cruci și linii șerpuite, încadrate în două chenare din ”frânghie” ce se întâlnesc într-un cerc cu torsadă, cu cruce pe centru. Torul este puternic profilat, fiind sculptat ”în frânghie” pe laturile de sud și sud-est.” Pe partea sudică, biserica are o prispă cu umerași și stâlpi ciopliți. Se pare că acesta a fost adăugată ulterior, probabil atunci când s-a înnoit acoperișul. De altfel, o inscripție destul de clară, în limba română, scrisă cu caractere chirilice dă anul în care a fost schimbată șindrila. Pentru transliterarea inscripției, am apelat la doamna dr. Ana Dumitran – muzeograf și specialist în iconografie veche la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. Iată ce spune textul inscripției: ”Cându o șindilit, a(nul) 1783, Lazaru Meșter”. De atunci, este posibil ca șindrila să fie schimbată de mai multe ori. Ultima dată aceasta a fost înlocuită în 1983 de către Ioan Onaci, azi în vârstă de 88 de ani, fiul lui ”Gustin cel Mare”. La fel ca și tatăl lui, baciu Ionică cum i se spune în sat, a fost tâmplar și cantor la biserică. Iată ce mărturisește Mirel Onaciu, nepotul lui: ”în ce privește acoperirea cu șindrilă, cea care este și acum pe biserică știu că în familie se vorbea că a fost făcută de bunicu, fiind tâmplar și având atelier la el acasă. L-am întrebat pe tatăl meu și mi-a spus că șindrila a fost făcută în atelierul nostru de acasă din lemn de stejar, în 1983.” La mai bine de 30 de ani de atunci, șindrila nu arată prea bine. E plină de licheni, iar sus spre turn e găurită în câteva locuri. Am mai văzut asta și la alte biserici, în special turlele sunt găurite. Unii zic că de vină sunt ciocănitorile sau alte păsări. Ridicându-mi privirea peste rândurile de șindrilă înnegrite de vreme, dau de turla sveltă ce ține sus crucea. Turnul clopotniță este construit peste naos și are un foișor deschis pe două arcade.

Povestea clopotelor Turnul adăpostește două clopote. Am vrut să urc să le văd, părintele Emil Nechita conducându-mă până în podul bisericii. Însă încercarea mi-a fost zădărnicită de lipsa ”fușteilor” la scara improvizată dintr-o bârnă lată de lemn. Era prea riscant să urc, așa că am renunțat. Vroiam să văd ce scrie pe cele două clopote și dacă se confirmă povestea. Poveste spusă de domnul Goste Alexandru din Deleni dar originar din Bulgari, pe care l-am întâlnit într-una din ieșirile mele pe teren. Dacă e adevărat ce susține, bunicul său (culmea, tot la ”Gustin cel Mare” tatăl lui Ioan Onaciu ajungem) l-ar fi adus în raniță de pe front…Puțin probabil datorită greutății acestuia. Pe de altă parte, Ioan Onaciu susține că ”clopotul cel mare l-o adus tata de la Sibiu. Avea relații acolo și el l-o adus.” Pentru siguranță, am apelat tot la Mirel Onaciu care întrebându-l pe tatăl și pe bunicul său mi-a spus: ”Gustin cel Mare a făcut armata la Sibiu, acolo și-a făcut cunoștințe. A plecat la Sibiu după clopot voluntar, în nume propriu. A fost plătit din banii sătenilor prin colectă. L-a adus cu trenu până la Cehu Silvaniei și de acolo cu carul. Clopotul cel mic exista deja, bunicul nu mai știe de când sau cine l-a cumpărat.” Lipsa informațiilor este susținută și de episodul din 1948, când odată cu instaurarea regimului comunist în România, și la Bulgari a venit într-o noapte o dubă neagră. Toți sătenii și mai ales reprezentanții lor, au fost forțați să semneze că trec la ortodoxie. Doar preotul de atunci și prim-coratorul au refuzat, fiind urcați în dubă și duși la centru, probabil la Zalău. Tot atunci ar fi ars și arhiva bisericii, cărțile vechi pe care învățătorul satului, Jugaru Teodor le-ar fi adunat și le-ar fi adăpostit la școală. În excesul de zel specific comuniștilor, care vroiau să șteargă până și istoria, arhiva și cărțile au fost incendiate. Ar fi supraviețuit o filă dintr-o carte ce făcea referire la istoria satului și a bisericii, dar și acesta s-a pierdut în deceniile care au urmat. De vorbă cu baciu Ionică L-am vizitat pe baciu Ionică, unul dintre cei mai în vârstă oameni din sat. Speram să aflu câte ceva despre biserică. M-a ajutat de domnul Victor Oșan tatăl prietenului meu Sorin Oșan din Sălățig. L-am găsit pe Ioan Onaciu, baciu Ionică, stând de vorbă cu un vecin. A acceptat cu mare drag să ne povestească ce știe el despre biserică. Iată ce-și amintește referitor la piatra funerară: ”Așe să zâce, că acolo e îngropat on preot. Se zâce din bătrâni, mai înainte nu prea s-o scris, mai mult s-o transmis din generație în generație.”

Referitor la datarea bisericii, la vechimea acesteia, baciu Ionică spune o poveste interesantă: ” Când o venit comunismul aiesta la conducere, o vinit aici un jidov, un techergheu de comunist. Și la școală s-o țânut cont de dascălul care era atunci, unul Jugaru care o țânut un pic de evidență în legătură cu treburile astea. Și o scos tătă arhiva afară în odoru școlii și i-o dat foc. Învățătorul o găsât o carte în care scrie despre beserică, nu numa de la noi ci din tătă Transilvania; și dascălu o luat o filă în care scria despre beserică și o dat-o la tata. Și tata o scris de pă cartea acee anul în care s-o construit beserică. Și o venit on popă din Domnin, Ghiurco bătrânul, era văr cu tata. Și s-o rugat să i-o deie că vrea s-o ducă la arhivă, și nu i-o adus-o-n veci. În partea de jos de beserică, acolo mai sunt niște cruci de piatră, da nu să poate descifra nimic. Iară acolo unde-i crucea mare de lângă beserică să zâce că-i tăt on popă îngropat. Și mai este una de lemn, la capătu besericii. Acolo să zâce că-i înmormântată soția unui preot.” Baciu Ionică nu are amintiri plăcute în legătură cu momentul trecerii forțate de la catolicism la ortodoxie: ”Era un secretar de partid, unul Costa. La miez de noapte o vinit securitatea aici la noi în Bulgari și la noi o fost la ora două noaptea. <<Scoală-te bade Gustine și semnează aici că treci la ortodocși.>> <<Mă da ce, înebunita-ți voi de cap? Ce vreți?>> S-o temut tătă lumea că i-o arestat. O semnat tăt satu, sînguru preotu Cordoș care n-o semnat și cu prim-coratoru, unul Lung Alexă. El s-o tras din Uileac. I-o dus la mașina neagră, i-o dus la Jibou și i-o țînut acolo trei zile și trei nopți, la miază le-o dat o scrijea de pită și o cană de apă.” Cu oarecare mândrie ce i se citește în ochi, baciu Ionică mărturisește: ”Șindrila de pe ea e tătă făcută de mine din lemn de stejar. O fost amu-s 30 ori 40 de ani de atunci. Unul din Mineu, un ungur, o vinit și o învălit-o. Io am fost cantor la beserică, am învățat cantoratul de la doi frați Iosif și Marian. Nu am putut pleca de la baciu Ionică, până acesta nu ne-a recitat din memorie două poezii, ambele scrise de dumnealui. Simple, frumoase, pline de cuvinte înțelepte.

Dar cum nu se referă la biserica din Bulgari, nu o să le reproducem aici. Monumentul litic și geometria sacră Poate cea mai mare surpriză pe care am avut-o aici, la biserica de lemn din Bulgari, a fost descoperirea unui monument litic interesant, inedit chiar. La capătul pridvorului de pe latura sudică, acolo de unde începe altarul semicircular, dau cu ochii de o piatră ce părea că stă rezemată de unul dintre stâlpii pridvorului. Ceea ce mi-a atras atenția din prima a fost cele două flori cu șase petale, înscrise în cercuri concentrice. Simbolul, numit ”sămânța vieții” nu e nou. E vechi de când lumea, fiind găsit atât în forma acesta cât și într-una mai complexă numită ”Floarea vieții” în multe culturi din vremurile cele mai îndepărtate. Intrăm într-un domeniu ce se numește ”geometrie sacră”. În principiu, desenul este, în ciuda complexității, unul simplu de realizat. Ai nevoie doar de un compas. Trasezi un cerc, nu contează deloc care e raza acestuia, deschiderea compasului. Odată trasat cercul, fără a modifica deschiderea compasului, se alege un punct al cercului și cu vârful compasului acolo se mai trasează încă un cerc. Evident, cele două cercuri cu aceeași rază se intersectează în două puncte. De acum, de fiecare dată, cu vârful compasului într-un punct de intersecție, se trasează cerc după cerc. După șapte astfel de cercuri (cercul inițial și încă șase trasate așa cum s-a precizat), în interiorul primului cerc se obține acea floare cu șase petale, a cărui vârfuri formează un hexagon regulat. Nu vom insista pe proprietățile geometrice ale desenului (deși ar fi interesant) nici pe aspectele mistice (aici chiar nu mă pricep). Dacă însă se continuă desenul după aceeași regulă descrisă mai sus, până se ajunge la 19 cercuri, se obține un desen mai complex, cu ”sămânța vieții” multiplicată astfel că se ajunge la 30 de petale.

Ei, acest desen complex dar deosebit de frumos, poartă numele de ”floarea vieții”. Cert este faptul că acest desen, poate fi întâlnit pe mai toate bisericile de lemn din Sălaj. De regulă este scrijelit simplu sau stilizat, pe ancadramentul ușilor de intrare. O singură dată l-am găsit pe o cruce – în curtea bisericii de lemn din Romita, județul Sălaj. Iată că de data acesta, simbolul apare de două ori pe un monument litic, misterios, interesant. Monumentul litic de la Bulgari este atipic pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un monument funerar creștin. Spun creștin pentru că așa e logic, având în vedere poziția lui. Asta dacă nu cumva a fost adus din altă parte. Nu este foarte înalt, are abia 68 de centimetri de la sol. Este format din două discuri cu un diametru de 29 de centimetri, între care e intercalat un paralelipiped dreptunghic cu lungimea de 31 de centimetri. E realizat dintr-un singur bloc de piatră, grosimea acesteia variind între 8 și 14 centimetri. Pe cele două discuri, sunt desenate două flori (am precizat că se numesc ”sămânța vieții”) cercul principal – cel care este multiplicat de 7 ori – are 14 centimetri în diametru. Apoi, întregul desen este înscris în alte trei cercuri concentrice cu diametrele de 15 cm, 16,5 cm și respectiv 18 cm. Cine știe care au fost dimensiunile reale ale pietrei atunci când meșterul a realizat acest monument, poate de-a lungul secolelor piatra s-a erodat. Cert este că și acum, monumentul arată foarte bine. Am apelat și la cunoștințele scriitorului orădean György Tőzser, cel care a descoperit ”codul lui Brâncuși” și celebra ”Melancolia. II” a lui Albrecht Dürer. Iată părerea domnului ing.György Tőzser despre acest simbol: ”Datarea precisă e aproape imposibilă. Cei care au construit piramidele, sigur cunoșteau simbolul. Și pentru că i se atribuie o sumedenie de semnificații, nu există o concepție unitară asupra a ceea ce vrea să spună. De la principiul feminin / receptacul până la izvor al fecundității, razele soarelui etc și explicațiile asociate hexagonului stelat, gama-i extrem de vastă. părerea mea e că-n zorii geometriei, cu milenii înainte de Pitagora, construcția asta geometrică se cunoștea. Logica spune că-n acest caz știa prea bine și Zamolxis. Analogiile pe care le-au născocit misticii, ocultiștii, teologii sunt nenumărate.” Pe monument am găsit o inscripție aparent indescifrabilă. Forma literelor duce spre alfabetul slavon. Prin intermediul unui prieten, am apelat din nou la doamna dr. Ana Dumitran, muzeograf la Muzeul ”Unirii” din Alba-Iulia. Am aflat cu surprindere că inscripția este în limba română însă grafia este cea chirilică. Iată ce scrie pe monument: ”Aici odihnește Anastasie 1707”.

Deși nu are forma clasică de cruce, datarea lui în anul 1707 (conform inscripției) și rolul său de monument funerar, ne duce cu gândul că probabil artistul care l-a realizat a vrut să stilizeze crucea. De aceeași părere este și doamna Ana Dumitran: ”Monumentul funerar de la Bulgari e absolut perfect ca formă de cruce, chiar dacă nu pare așa. E cu atât mai de remarcat capacitatea meșterului de a stiliza și reda cu un asemenea grad de discreție o formă atât de larg răspândită. Obiectul nu a mai avut nimic în plus, doar că brațul orizontal e foarte scurt și tot ansamblul duce mai degrabă cu un stâlp funerar, crucea fiind vizibilă mai mult pe verticală decât pe orizontală. În zona Făgărașului formele arhaice de cruci nici nu aveau brațul orizontal, ci ideea de crucea era doar sugerată prin decuparea unor mici triunghiuri într-o scândură care forma brațul vertical. E absolut minunat ce a reușit să facă sculptorul de la Bulgari.” Bătrânii satului susțin că au auzit la rândul lor de la bunici că acolo e îngropat un călugăr sau un preot. Greu de spus cine a fost acel Anastasie și dacă într-adevăr acolo este mormântul său. Cine știe, poate piatra a fost găsită undeva în hotarul satului și adusă acolo de cineva care a remarcat că este mai deosebită. Sau poate e adevărată varianta vehiculată de domnul Ilie Tudorel Baia Mare, fotograf amator și pasionat de istorie locală. Teoria susținută de acesta duce spre filiera celtică, monumentul de la Bulgari neputând fi scos din arealul în care s-au descoperit multe ”cruci celtice” (ne referim la bazinul Someșului, în zona Năpradea sau Benesat). Acest ”ogdon celtic” – cum îl numește domnul Ilie Tudorel ar fi existat acolo pe dealul unde ulterior, sătenii ar fi ridicat biserica. Oricum, pentru a afla adevărul, specialiștii ar trebui să cerceteze amănunțit acest artefact.

Surprizele picturii interioare Secretele din jurul acestei biserici nu se opresc însă aici. Pictura interioară oferă alte surprize. Pentru a vedea pictura bisericii, despre care aveam informații că este interesantă, am revenit la Bulgari și prin intermediul domnului Oșan l-am căutat pe preotul paroh Emil Nechita. Amabil, părintele ne-a condus la biserică direct prin curtea casei parohiale. Ajunși în fața ușii, a dat de o parte pânzele de păianjen – ”semn că nimeni n-a intrat aici”. Ușa veche de lemn s-a lăsat cu greu deschisă pentru că dușumelele erau umflate. Nu de umezeală ci mai degrabă din cauza faptului că fundamentul bisericii de mișcă. Practic, nimeni n-a intervenit aici de zeci de ani, așa că nu trebuie să mire pe nimeni că biserica se degradează pe zi ce trece. Prima imagine pe care am văzut-o e cea din pronaos, sau ”locul femeilor”. Pe peretele nordic, cel opus ușii de intrare, se desfășoară privirii o scenă amplă. E ”Judecata de Apoi”, în viziunea zugravului care a pictat pronaosul. Pictura abia se mai distinge în registrul inferior, dar în registrul superior e clară. Pe o masă de altar e o cruce mare; de o parte și de alta doi îngeri sună din trâmbițe. Din câte îmi dau eu seama, rândurile de oameni de sus sunt ”cei buni” – disting inscripții de genul ”creștini”, ”ruși” (??)…În registrul inferior presupun că sunt ”cei răi” iar printre șirurile de oameni desenați, cei din stânga poartă turbane, posibilă aluzie la ”păgâni”, la musulmani. Peretele vestic al pronaosului conservă destul de bine două scene. Prima dintre ele e scena ”Învierii Domnului” cu Maria Magdalena venind la mormânt și cu cei doi îngeri. A doua scenă, mai amplă este ilustrația ”Pildei celei zece fecioare”. În stânga sunt cele 5 ”fete înțelepte” iar în dreapta cele 5 ”fete bune”. Scenele sunt separate de frize cu motive florale. Peretele sudic al pronaosului, este ilustrat de o parte și de alta a ușii de intrare cu imaginile sfinților Spiridon și Nechita. Prima mare surpriză a picturii bisericii aveam să o descopăr deasupra portalului naosului. Într-un registru distinct, înconjurat de Soare și de Lună (într-o variantă personificată) tronează un blazon, un însemn heraldic. Este de mare preț pentru pictor, din moment ce ales amplasarea lui aici. Reprezintă o acvilă bicefală, cu aripile deschise, ce ține în gheare o sabie și un sceptru. Acvila e încoronată, iar în jurul capetelor apar aureole ca și la sfinți. În interior, într-un scut și el încoronat, ceva ce seamănă cu un alt blazon. Se știe, vulturul bicefal este blazonul Imperial Habsburgic, iar faptul că pictorul a ales să-l reprezinte într-o biserică românească ce a fost cu siguranță de confesiune greco-catolică, face plauzibilă ipoteza conform căreia credincioșii satului erau devotați Împăratului. Desigur, acvila bicefală e un simbol heraldic vechi, ce a venit pe filiera Imperiului Roman de Răsărit, iar de aici s-a răspândit atât în heraldica Sfântului Imperiu Roman și mai apoi înspre Imperiul Austriac dar și pe filiera slavă, spre Imperiul Țarist și Rusia de astăzi.

Însă poziția geografică a localității, apartenența certă la spațiul Transilvan duce cu siguranță spre filiera austriacă. Incertă este însă cea de a doua reprezentare heraldică, acel scut încoronat. Este împărțit în patru registre. Liniile verticale din registrul inferior ar putea duce cu gândul spre steagul arpadian de pe stema Ungariei, iar ceea ce par a fi patru turnuri de cetate ar putea duce cu gândul spre stema Transilvaniei. Însă de ce patru turnuri și nu șapte și unde e vulturul, soarele și luna? Ochiul format al doamnei Ana Dumitran spune că ”e posibil ca pictorul să fi vrut să spună altceva, deoarece semnele au o formă clară: e M-ul cu care iezuiții obișnuiau să redea prescurtat numele Fecioarei Maria. De fapt toate literele sunt acolo dar trebuie privite în ligatură. Cum s-a ajuns la acestă combinație, e greu de spus, dar poate mai sunt reprezentări în biserică ce ar putea ajuta la rezolvarea enigmei. Fecioara Maria era ocrotitoarea Ungariei și ea a fost mult promovată în acestă ipostază după integrarea Ungariei în Imperiul Habsburgic, la sfârșitul secolului XVII.” Foarte probabil, perioada la care face referire însemnul heraldic de la Bulgari e cea a domniei lui Iosif al II-lea (1765-1790), foarte iubit de românii ardeleni. Se știe că ”bunul împărat” a vizitat Transilvania în mai multe rânduri, în anii 1773, 1783, 1786. Sunt dovezi că a trecut în Maramureș venind din părțile Năsăudului. Nu sunt dovezi că a trecut și prin Bulgari, însă pictorul a ținut să-și exprime recunoștința și supunerea. Tot pe portalul ce duce spre naos, apar pe stâlpii laterali reprezentarea sfinților apostoli Patru și Pavel. Trecând în naos, pictura este mult mai deteriorată. Intemperiile, lipsa geamurilor, tavanul boltit spart și colonia de lilieci ce-și au cuib în podul bisericii au contribuit toate la deteriorarea rapidă a picturii. Pictura e una obișnuită pentru bisericile de lemn din Sălaj, sunt registre cu scene biblice separate de frize cu motive florale. Totuși și aici o scenă atrage atenția. Este scena deasupra bolții ce separă pronaosul de naos. ”Scena Patimilor” în care Simon din Cyrena duce crucea Mântuitorului are ceva ce o scoate în evidență. Simon e îmbrăcat în haine ce aduc mai degrabă cu cele din secolul al XVIII-lea, iar pe cap poartă…o pălărie! Așa cum remarcă doamna dr. Ana Dumitran, e o pălărie de epocă, de tipul celor folosite inclusiv de împărat și care, în contextul acelei reprezentări, ar putea fi interpretată ca un semn al bunăvoinței imperiale față de români, așa cum purtătorul pălăriei, Simon din Cyrena și-a arătat bunăvoința față de Isus. În sprijinul acestei interpretări vine excelentul articol al doamnei Silvia Marin-Barutcieff, lector doctor la Facultatea de Litere a Universității București. În studiul intitulat ”Aproapele de departe, străinul de aproape: între Iosif al II-lea ca pater familias și maghiari ca alteritate nocturnă. Teme iconografice într-o biserică transilvană din secolul al XVIII-lea.” și publicat în ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS Seria Historica 15/II, editura Mega 2011, este prezentat un caz similar, cel al reprezentării Împăratului Iosif al II-lea în pictura bisericii din Ticu-Colonie, județul Cluj. Desigur, la Bulgari, personajul nu îl reprezintă pe Împărat, însă costumația acestuia și pălăria fac referire la altă epocă decât cea biblică. Și pictura iconostasului e relativ bine conservată. Dincolo, în altar, abia se mai disting câteva scene. Soarele și Luna personificate flanchează icoana Hristosului cel Înviat. Tot în altar, masa de piatră e datată 1833 printr-o inscripție în care se vede anul și o cruce latină. Referitor la pictura bisericii din Bulgari, doamna dr. Ana Dumitran emite următoarea părere: ”în biserică avem două etape de pictură: una sigur atribuită lui Ioan Pop de la Românași, care a pictat friza cu pilda fecioarelor și scena de la proscomidiar, cu Învierea lui Isus.

Celălalt strat de pictură, despre care nu știu dacă e mai vechi sau mai târziu față de Ioan Pop, posibil mai vechi pentru că acesta pictează în pronaos, iar pictarea unei biserici începe în mod normal cu iconostasul sau absida altarului, este atribuit de Ana Bârcă în cartea ei despre Bisericile de lemn din Sălaj lui Ioan Prodan.” Ipoteza conform căreia unul dintre pictori ar fi Ioan Prodan e plauzibilă, în contextul în care sunt dovezi că el ar fi pictat și în bisericile din Horoatul Cehului, Bârsa sau Domnin, aflate în același areal geografic. În loc de concluzii Nicio altă biserică de lemn din Sălaj nu m-a fascinat atât de tare ca aceasta. Sunt câteva elemente care o fac să fie specială: vechimea, elementele inedite din cadrul picturii, monumentul litic etc. Sper ca prin umilul meu material să readuc în discuție soarta bisericilor de lemn din Sălaj, încă prea puțin cercetate. Specialiștii vor găsi cu siguranță și alte elemente interesante, iar cei care au putere decizională vor găsi poate soluții pentru salvarea acestui patrimoniu. Vreau să aduc mulțumiri următoarelor persoane care m-au ajutat cu informații pentru documentarea acestui articol: * doamnei dr. Ana Dumitran, muzeograf la Muzeul național al Unirii din Alba Iulia; * fraților Marina și Mirel Onaci, nepoți ai lui baciu Ionică; Schița bisericii din fotografia de copertă e realizată de Marina Onaciu; * domnului Ioan Onaciu – baciu Ionică, unul dintre cei mai bătrâni săteni; * părintelui Emil Nechita, preot paroh în Bulgari; * domnului ing.György Tőzser, scriitor din Oradea; * domnului Ilie Tudorel, artist fotograf; * domnului Victor Oșan din Sălățig; Articolul poate fi citit pe pagina de internet  AICI