Secretele bisericii de lemn din Borza

prof. Mirel Matyas

Proiectul „Hoinar prin Sălaj” mi-a dat prilejul de a descoperi locuri minunate, încărcate de istorie. Iar unele dintre ele au o poveste ce merită readusă în atenția cititorilor. Unul dintre aceste locuri ”de poveste” este localitatea Borza din comuna Creaca, și ne vom referi doar la ”poveștile” din jurul bisericii de lemn ”Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.
Localitatea Borza este situată pe malul drept al văii Agrijului, un afluent important al Someșului. Satul pare pitit sub dealul ce separă văile Almaș și Agrij. Dacă pe cealaltă parte a dealului, Natura a creat adevărate opere de artă la celebra Grădină a Zmeilor, nici pe partea aceasta nu s-a lăsat mai prejos. Forme de relief interesante, dintre care ar merita amintit cel puțin ”Sfinxul de la Borza”, se pot constitui în veritabile puncte de atracție turistică. Practic tot dealul este alcătuit din rocă, care este modelată de vreme în locurile în care nu este acoperită de pământ.

Cât de veche este biserica?

Pe un astfel de colț de stâncă, localnicii au construit acum 250 de ani o biserică de lemn închinată, ca mai toate bisericile de lemn sălăjene, Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. O biserică de lemn care, așa cum o vedem, are câteva elemente ce o individualizează între bisericile de lemn din județ. Despre vechimea bisericii amintește și Petri Mór în monumentala monografie a comitatului Sălaj (Szilágy vármegye monographiája) apărută în 1901. Deși în privința bisericii din Borza dă puține detalii, amintește doar că ”există o veche biserică de lemn greco-catolică, construită pe o stâncă în afara satului” [1] Biserica este datată 1758 conform unei pisanii înscrisă pe grinda portalului de intrare, dar se pare că a existat o biserică românească mai veche. O dovadă în acest sens ar fi existența unui clopot vechi din 1740. Nu sunt dovezi legate de locul în care a fost construită prima biserică, dar e plauzibil să credem că a fost pe același amplasament.
Alte dovezi privind existența unei biserici mai vechi, sunt conscripțiile realizate la 1733 și 1750, deci anterioare actualei datări a bisericii de lemn. Un astfel de document este conscripția episcopului Ioan Inochentie Klein (1728-1751) din anul 1733, referitoare la casele parohiale, bisericile și pământurile bisericești care se aflau în dieceza Făgărașului. Documentul în cauză se află în arhiva metropolitană din Blaj și este reprodus în lucrarea ”Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inochentie Klein (1728-1751)” avându-l ca autor pe Augustin Bunea.[2] În conscripția de la 1733, Borza (Borzás) apare în arhidioceza Nyilvaniensis și figurează cu o casă parohială, o biserică, două fânețe și 18 familii neuniți. Sunt amintiți preoții Iuan și Luka. Douăzeci de ani mai târziu, pe la 1750, Petru Aron, vicarul episcopiei Făgărașului, realizează un alt recensământ în care este consemnată existența unei biserici în Borza.
Pe harta iosefină – Prima ridicare topografică (Josephinische Landesaufnahme) – realizată între anii 1763-1787, începută de Maria Therezia și continuată de Iosif al II-lea, biserica din Borza apare pe actualul amplasament. Nu este clar dacă pe harta localității Borza (Borsa) apare biserica veche sau cea actuală – datată 1758.

Descrierea bisericii

Marele cărturar Leontin Ghergariu, în lucrarea sa ”Bisericile de lemn din Sălaj” încadrează biserica de lemn din Borza, din punct de vedere al tipului de plan folosit, ca fiind o biserică cu plan dreptunghiular cu absida altarului decupată pătrată și având pridvor pe latura de sud a pronaosului și a naosului.[3] În aceeași categorie intră și bisericile de lemn din Bodia, Boian, Cozniciu de Sus, Nadiș, Racîș, Sighetu Silvaniei, Stîna și Subcetate. Tot Leontin Ghergariu remarcă o altă particularitate a bisericii din Borza, aceea că acoperișul este mai scund și mai îngust deasupra altarului decât cel de pe restul construcției.
La prima vedere, biserica nu pare a se deosebi prea mult de celelalte biserici de lemn din Sălaj. Însă la o privire mai atentă constați că te-ai grăbit să dai acest verdict. De altfel, chiar dacă bisericile de lemn pot fi grupate în funcție de planul construcției sau în funcție de alte criterii arhitecturale, nici una nu seamănă cu cealaltă. Desigur, sunt și elemente comune; meșterii populari s-au inspirat unii de la alții.
De la depărtare, din sat, biserica ți se înfățișează ca fiind nu foarte mare. Poate și pentru că se află la umbra unor stejari seculari. Dar pe măsură ce te apropii, urcând cărarea ce duce de la biserica de zid, prin cimitir, aceasta va deveni din ce în ce mai impunătoare. Pe latura de sud, cea dinspre biserica de zid, pe toată lungimea naosului și a pronaosului se întinde o prispă peste care coboară acoperișul de șindrilă. Șapte stâlpi frumos decorați susțin acoperișul, creând între ei șase bolți ce dau un farmec aparte bisericii. ”Bolta” ce dă spre portalul de intrare e cea mai frumoasă, aici meșterii realizând o îmbinare superbă între grinda orizontală susținută de cei doi stâlpi și aceștia. Chiar deasupra ”bolții”, în grindă este încrustată o rozetă spiralată – un ancestral motiv solar. Astfel de rozete spiralate mai sunt gravate pe grindă, intercalate cu un alt tip de rozetă – floarea cu șase petale cunoscută și sub denumirea de ”sămânța vieții”. Cuie mari de lemn țin laolaltă întreaga construcție a sistemului de stâlpi.
Deasupra pronaosului se înalță turnul clopotniță, nu foarte înalt. Are un balcon în patru laturi, iar coiful suplu este susținut de nouă stâlpi. Coiful ce are în vârf crucea cea mare, are șindrila străpunsă în câteva locuri, semn că ciocănitorile sau alte zburătoare se simt bine aici. Dacă mai adăugăm faptul că cele trei cruci – cea din vârful turlei și celelalte de la capătul estic al naosului și de pe altar – dau un aspect maiestuos construcției, avem o descriere aproape completă a bisericii.

Portalul de intrare. Pisania.

Portalul de la intrarea în biserică, de pe latura sudică, are câteva elemente ce-l individualizează. Montanții sunt din lemn masiv, decorați cu ”vrejuri de viță de vie cu ciorchini tringhiulari, cu boabe săpate din două mișcări de daltă.” [4] Trei șiruri de torsade ce amintesc de motivul funiei încadrează ușa. La bază, pe cei doi montanți sunt realizate câte două roze spiralate.
În schimb, pe pragul de sus al ușii, este incizată o frumoasă inscripție. Aparent greu de descifrat, asta pentru că e scrisă cu caractere chirilice. Însă buchisind pe litere, poți citi într-o limbă română curată următorul text: ”Iată din mila lui D(umne)zău aceastu sfântă beserecă au început a o zidi în anul 1758, în biruința creiasii Marii Theresiia, fiindu meșter Briaz Ianoș de la Cilă i Pizpö Ion”. Textul a fost descifrat de doamna dr. Ana Dumitran de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia. Există mai multe variante ale inscripției, pe care o să le redăm în cele ce urmează.
În lucrarea ”Bisericile de lemn din Sălaj” avându-i ca autori pe Ileana Petrean-Păușan, Gheorghe Chende-Roman și Ioan Ghiurco, la descrierea bisericii din Borza, preotul de atunci, Claudiu Nechita, descifrează următorul text:
”Iată din mila lui Dumnezeu această sfântă besearecă au început a o zidi în anul 1758 în biruința crăiesii Marii Terezi, fiindu meșter Breaz Ianoș de la Gileaiu, Bis. Popa Ion”.[5] În aceeași formă este redată inscripția și în Monografia satului Borza, avându-l printre autori pe părintele Claudiu Nechita. [6]
Într-o altă sursă, inscripția este descifrată astfel: ”Iată din mila lui D[umnezeu]u acea[s]tu sf[ân]tă beserecă au început a o zidi în anul 1758 în biru[i]nța creiasi[i] Mari[i] Teresiia findu meșter Briază Ianoșă de la Cilăi. Pis Pop Ion”.[7]
Fără a ne pierde în detalii, sunt așadar câteva păreri vis-a-vis de inscripție. Numele meșterului se pare că este Briaz / Briază Ioan, scrierea folosită – Ianoș – se explică prin faptul că în acele vremuri prenumele românești erau maghiarizate. De altfel, prenumele unguresc János, echivalentul românescului Ioan, era frecvent utilizat. De remarcat totuși că deși este folosită forma ungurească, în scriere se folosesc literele chirilice echivalente pentru românescul ”I” în loc de ungurescul ”J” și respectiv ”ș” în loc de ”s” (se pronunță în ambele limbi ”ș”). Numele localității de unde provine meșterul este, cred specialiștii, Gilău. Ar fi vorba așadar de Ioan Breaz din Gilău, care a mai construit bisericile din Brebi (1759) și din Bezded (1754), ultima aflată acum la Sibiu.
Divergențe mai mari sunt legate de ultimul nume. Doamna Ana Dumitran crede că este vorba de Pizpö Ion și nu de Pop Ion. Avem așadar, în acestă interpretare ”…de la Cilă i Pizpö Ion”. Iată ce spune doamna Ana Dumitran: ”în inscripție apare Cilă / Gilă, depinde cum se preferă lectura primului semn. Urmează un ”i”, care trebuie înțeles ca ”și”, fiind o formă de origine slavonă încă în uz în secolul XVIII la români. Apoi scrie clar Pizpö Ion, o-ul final fiind scris cu două puncte deasupra, deci o formă conștientă de redare cu grafie parțial maghiară, situație iarăși întâlnită în mediul românesc din secolul al XVIII-lea.”
Ar mai fi de remarcat un aspect referitor la această inscripție. Chiar la începutul pisaniei, cel care a cioplit inscripția ”a mâncat” o literă; și-a dat seama de asta și neavând cum să corecteze fiindcă cioplise deja celelalte litere, a scris litera omisă (litera ”i” din cuvântul ”din”) mai sus cu un rând…

Surprize în pictura interioară

Pictura bisericilor de lemn din Sălaj este în măsură să ofere surprize, așa cum s-a întâmplat la Bulgari de exemplu (acolo unde însemnul heraldic și reprezentarea împăratului Iosif al II-lea sunt inedite). Mai sunt, desigur, multe alte bisericii care mai ascund, în pictura decolorată de trecerea implacabilă a zecilor și sutelor de ani, multe surprize.
Este și cazul bisericii din Borza. Deși am mai văzut-o de câteva ori, n-am observat cele două scene pe care le consider a fi interesante, poate chiar inedite. Nu le-am văzut și pentru că lumina naturală în bisericile de lemn aproape că lipsește, gemulețele mici nu fac față. Pe de altă parte, a fost nevoie de întâlnirea fericită cu părintele Nechita Claudiu – consilier al Episcopiei Sălajului, cel care a slujit aici mai mulți ani. Părintele Nechita a studiat de-a lungul anilor pictura bisericii, beneficiind și de lumina artificială (biserica fiind atunci electrificată). Practic, până la zidirea actualei biserici ortodoxe (de zid), aici se oficiau slujbele. Așa că, duminică de duminică și nu numai, pictura de pe pereții și bolta bisericii se oferea vederii enoriașilor. Părintele Nechita a studiat și s-a documentat asupra unor aspecte legate de pictura bisericii din Borza și pentru a scrie articolul pentru cartea dedicată bisericilor de lemn din Sălaj. Așa că, atunci când am mers împreună la Borza să fotografiez biserica, prin semiobscuritatea dinăuntru, mi-a indicat cu precizie cele două scene iconografice pe care vreau să le prezint în continuare.
La prima vedere, pictura bisericii respectă normele canonice. Sunt înfățișate scene biblice, din Vechiul și din Noul Testament. Naosul bisericii, acolo unde pictura se mai poate distinge, este împărțit din punct de vedere iconografic în patru părți: pereții laterali, bolta, iconostasul și corul. Din păcate, pe pereții laterali nu se mai distinge nimic. Însă bolta, iconostasul și corul păstrează încă scene destul de lizibile. Desigur, și aici trecerea nemiloasă a timpului a lăsat urme adânci. Scenele nu sunt întregi, unele abia se disting. Dar, chiar și în aceste condiții, pictura poate fi urmărită, registru cu registru.
Bolta, poate fi și ea împărțită în nouă părți, câte patru pe laturile de sud și nord, și una deasupra. Laturile de sud și de nord sunt delimitate și ele pe de o parte de arcul ce împarte naosul în două părți egale, arc pictat și decorat ce formează ”cheia de boltă”. Pe de altă parte, pe orizontală, părțile laterale ale bolții sunt separate de o friză cu motive florale. Este modul în care meșterul iconar a considerat necesar să separe între ele scenele biblice reprezentate. Același motiv floral, format din flori cu patru petale, este folosit și pentru seraparea scenelor de pe părțile laterale ale bolții față de scenele pictate sus, pe boltă.

Cina cea de Taină –
o reprezentare interesantă

Pe latura de sud, în registrul dinspre iconostas, este reprezentată Cina cea de Taină. Celebra scenă biblică, ce se găsește pictată aproape în toate bisericile de rit bizantin, redă, mai mult sau mai puțin fidel, întâmplarea din anul 30 când cu puțin timp înainte de Paștele Evreilor (Pesah) sărbătorit la 14 Nisan, Isus ia cina pentru ultima dată împreună cu cei 12 apostoli. Se întâmpla pe 13 Nisan (6 aprilie) a anului 30. Încă din primii ani ai creștinismului, scena a fost pictată sub diferite forme, însă cea mai cunoscută dintre toate este cea a lui Leonardo da Vinci, realizată între anii 1495 – 1498 și aflată în sala de mese a bisericii Santa Maria delle Gratie din Milano.
În ritul bizantin, reprezentarea Cinei cele de Taină trebuie reprezentată după canon. În Erminia picturii bizantine – considerată a fi cea mai completă și sistematică dintre toate erminiile pictorilor – este descrisă compoziția scenei. Astfel, Isus trebuie zugravit șezând la masă împreună cu apostolii. Masa este acoperită cu pânză, pe ea aflându-se pâini, vase cu bucate – unul dintre vase trebuie să fie cu pește. Pe masă mai trebuie să se găsească o carafă cu vin și un pahar. Ucenicul Ioan trebuie reprezentat în stânga lui Isus cu capul culcat pe pieptul Lui, în partea opusă apare Iuda cu mâna întinsă către pește și uitându-se la Isus. În unele scene, Iuda are în mână punga cu arginți. [8]
Scena de la Borza este diferită. În primul rând, Isus și apostolii sunt reprezentați stând în picioare. Apostolii (cei cu capetele aureolate) sunt așezați câte șase, de o parte și de alta a Mântuitorului. În partea dreaptă a lui Isus apostolii stau pe două rânduri, patru sunt pe rândul din față și doi sunt în plan secund. În partea opusă, în stânga lui Isus, trei dintre apostoli sunt în primul rând și alți trei în rândul al doilea. Nu e sigur care dintre apostoli este Iuda, asta pentru că unul din personajele din stânga Mântuitorului are în mână o pungă, la fel ca și personajul din dreapta care pare a ține de asemenea o pungă pe masă. Masa este mică, pe ea se află un potir, o farfurie pe care cu greu se distinge ceva și un cuțit. La o privire mai atentă se vede și coada peștelui, în dreapta Mântuitorului, aproape de punga ținută pe masă de primul personaj de lângă Isus. Dacă acesta ar fi Iuda, atunci cine e celălalt din partea stângă cu punga în mână?
Scena Cinei celei de Taină reprezentată în pictura bisericii de lemn din Borza frapează însă printr-un detaliu. În brațele lui Isus mai apare un personaj aureolat, al paisprezecelea din scenă (!), ce pare a fi un copil. Să fie Ioan, apostolul iubit ce ar fi trebuit reprezentat cu capul pe pieptul lui Isus? Doamna Ana Dumitran, specialist în iconografie veche la Muzeul Unirii Alba Iulia, crede că ”este o greșeală de interpretare a pictorului, care a văzut că lângă Isus e mereu reprezentat tânărul apostol Ioan. În imagine însă pare mai degrabă a fi o dedublare a lui Isus.”
Și părintele consilier Nechita Claudiu crede că avem de a face cu o dedublare a Mântuitorului: ”reține atenția scena ”Cinei cele de Taină” în care zugravul, cu o bună formație teologică, reușește să surprindă în imaginea lui Hristos, deopotrivă Cel Care oferă și Cel Ce se oferă.” Un argument în favoarea acestei interpretări, este acela că ambele personaje – atât Isus cât și dedublarea Lui – binecuvântă. Oricare ar fi interpretarea, scena în sine este una interesantă, poate chiar unicat în iconografia sălăjeană.
Oare în câte alte biserici de lemn sălăjene mai apare o astfel de interpretare a scenei Cinei celei de Taină? Este scena de la Borza unicat? De curând, am descoperit o scenă oarecum similară în pictura bisericii de lemn din Derșida. Și acolo, Cina cea de Taină este pictată pe bolta din dreapta, în același registru ca și la Borza. Și la Derșida, în brațele lui Isus apare un personaj, un copil. Să avem de a face cu același pictor?

”Ca un pelican Te-ai rănit în coasta Ta Cuvinte”

Mai există o reprezentare iconografică inedită, cel puțin pentru bisericile de lemn. Sus pe boltă, în jumătatea dinspre pronaos, într-un registru apare prorocul Ilie înălțându-se la cer, dar și ceea ce pare a fi o pasăre. Pictată în culori închise, având un corp diform, cu un gât lung, pasărea este reprezentată având ciocul îndreptat spre piept. Un pui stă cu gâtul întins spre pieptul și spre ciocul mamei. Până să te dumirești, inscripția cu caractere chirilice te lămurește pe jumătate: ”Pelica/nu”. O reprezentare nefirească pentru un pelican și totuși…
Recunosc, nu am mai văzut o astfel de reprezentare și nici nu-mi era cunoscută Legenda Pelicanului. O legendă la fel de veche ca și creștinismul; sau poate mai veche. La fel ca multe alte legende ori simboluri precreștine, și aceasta a fost preluată de creștinism. O primă referire se află într-unul dintre cele mai vechi cântări creștine, în imnul catolic euharistic ”Adoro te devote” / ”Te Ador, Isuse” scris de Toma D’Aquino (1225-1274) – călugăr dominican, teolog și filozof, cunoscut mai ales prin scrirea sa Summa Theologiae. În penultima strofă a imnului (strofa a șasea) scrie ”Pie pellicane Iesu Domine, / Me immundum munda tuo Sanguine: / Cuius una stilla salvum facere / Totum una stilla salvum facere / Totum mundum quit ab omni scelere.” (”O Isuse bune, pelican iubit / Spală cu-al tău sânge sufletu-mi rănit, / Căci o picătură din acest izvor, / Ar putea să șteargă vina tuturor”)
Interesant este faptul că simbolistica a fost preluată și de Biserica ortodoxă, de exemplu în Prohodul Domnului ce se cântă în Vinerea Mare. Iată una dintre strofele stării a 2-a:”Ca un pelican / Te-ai rănit în coasta Ta Cuvinte; / Și-ai dat viață la ai tăi fii, care au murit, / Răspândind asupra lor izvoare vii.” [9]
Legenda Pelicanului este descrisă de Sf. Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960) în cartea ”Din Ierihon către Sion. Scrieri duhovnicești”: ”În cuibul unui pelican a intrat odinioară un șarpe veninos. Pelicanul nu era în cuib, erau numai puișorii singuri. Șarpele a început să muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit și pelicanul. La zgomotul aripilor lui, șarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă. Bietul pelican vede cu durere că puișorii lui sunt pe jumătate morți, fiind otrăviți de vrășmașul șarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el hotărăște să-i scape cu orice preț. Și iată anume ce face: își găurește coasta lui cu ciocul și cu sângele său adapă pe toți puișorii care sunt amețiți de veninul șarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava șarpelui și prin acesta, puișorii lui se înviorează și scapă de moarte.”
Despre simbolistica pelicanului scrie și poetul italian Dante Alighieri (1265-1321). În celebra Divina Comedie scrisă între 1308-1320, tipărită prima dată la Foligno în 11 aprilie 1472, în cartea Paradisul, cântul XXV, apare referirea la această legendă: ” – Pe-acesta-l odihni la sân odată / al nostru pelican și-i fu-n iubire / Înalta slujbă, de pe cruce, dată.” [10]
Și William Shakespeare (1564-1616) amintește de acestă legendă esoterică ce a căpătat valențe creștine în opera sa, Hamlet. Laertes, fratele Ofeliei și fiul lui Polonius, aflat în dialog cu regele spune: ”Acelora care mi-s prieteni buni / Atât de drag eu brațele-mi deschid / Și-asemeni pelicanului milos / De viață dătător, am să le dărui / Și sângele din vine.” (Hamlet, scena 5)
Iată așadar, Legenda Pelicanului transpusă într-o reprezentare iconografică în pictura interioară a bisericii de lemn din Borza. E clar, filiera prin care a pătruns acestă scenă iconografică este cea catolică, se știe că această biserică, ca mai toate bisericile românești din Ardeal au aparținut cultului greco-catolic. Nu știm dacă este unicat în pictura bisericilor de lemn sălăjene, însă scena pelicanului apare destul de frecvent în bisericile reformate. De exemplu, o scenă oarecum asemănătoare se găsește pictată pe tavanul casetat al Bisericii Reformate din Șimleu Silvaniei. Acolo, pictura este de la 1737. Aici la Borza, este logic să presupunem că anul realizării picturii este ulterior construirii sale, adică ulterior anului 1758. Poate că cei doi pictori erau la fel de inițiați, buni cunoscători ai simbolisticii creștine. În pictură, scena mai apare și în Biserica Reformată din Crasna; iar în sculptură scena pelicanului este des întâlnită în bisericile reformate – de regulă apare desupra coroanei amvonului.

O piatră funerară interesantă

Surprizele se țin lanț chiar și în afara bisericii. La mică distanță de aceasta, în colțul de sud-vest al cimitirului, chiar lângă gard, o piatră roasă de vreme atrage atenția. Seamănă izbitor de mult cu monumentul litic de la Bulgari (aflat tot lângă biserica de lemn). Atâta doar că piatra de la Bulgari pare mai rafinată, mai lucrată. Aceeași formă stilizată de cruce, ce se desfășoară mai mult pe verticală decât pe orizontală, același disc superior pe care este incizat simbolul solar – floarea cu șase petale, cunoscută ca ”sămânța vieții”. Spre diferență însă de piatra de la Bulgari, cea de aici are în partea inferioară doar un semidisc ce se continuă spre pământ cu un paralelipiped; iar desupra are un fel de ”coif”.
Pe ceea ce ar trebui să fie ”brațul orizontal al crucii” este un text puțin lizibil. Pare a fi scris cu caractere chirilice. Reușesc cu greu să descifrez ”Marika”. În rest nimic… Textul pare a se continua și spre pământ, în zona colmatată de frunze. Orice încercare de descifrare e sortită eșecului. Este plauzibil să presupunem că acest personaj Marika (bărbat sau femeie?) a fost fie preot / călugăr – asta dacă acceptăm că a fost bărbat, fie pur și simplu a fost un credincios / o credincioasă și a fost înmormântat în cimitir. Căci, așa cum se poate observa, cimitirul actual al satului s-a extins în jurul bisericii de lemn.
Desigur, în viitor ar trebui făcute eforturi de descifrare a textului; de asemenea, s-ar putea să existe ”urme” prin documentele de arhive. Cert este că la momentul actual, nici bătrânii satului nu știu cine este îngropat acolo.

O răstignire plină de simboluri

Tot la Borza, pe drumul ce duce spre cele două biserici, cea de zid și cea de lemn, la o răspântie se află o răstignire veche de lemn. Fiind oarecum în umbra unui brad, nu iese în evidență deși, trecând spre biserică nu ai cum să nu o vezi. Răstignirile de lemn sălăjene sunt pline de simboluri, cele mai multe sculptate sau pictate pe lemnul vertical al crucii. Este ca o ”biblie în imagini”, acestea se succed de jos în sus, de la pământ spre cer.
Răstignirea datează din anul 1930. Cel puțin așa scrie pe partea dinspre drum al brațului vertical, în registrul superior: ”ANUL / 1930 / APRILIE / 16”. Iar mai jos, într-un alt registru apare menționat și numele meșterului: ”LUCRAT / PRIN / VASILE MUREȘAN / DIN / CHECHIȘU / ALMAȘULUI”. Este vorba, desigur, de localitatea Chechiș, comuna Bălan, de pe Valea Almașului.
Unele din scenele sunt comune, se găsesc pe majoritatea răstignirilor: cocoșul – amintește de lepădarea lui Petru; cei 30 de arginți – suma pentru care Iuda l-a vândul pe Isus; doi pești și cinci pâini – aluzie la minunea de pe munte; cuiele și cleștele, sulița cu care a fost împuns în coastă Isus; tablele lui Moise; Soarele și Luna. Alte reprezentări sunt interesante, sau chiar inedite. De exemplu, ”cel rău”, ”vrăjmașul” apare reprezentat pe acestă răstignire în două registre. Primul, e pe partea frontală a lemnului crucii, registrul cel mai de jos, ca și cum mesajul transmis ar fi că acolo este lumea lui. Imaginea grotească seamănă mai degrabă cu un… extraterestru (asta dacă a văzut cineva vreodată cum arată un extraterestru). Într-o altă scenă, Diavolul apare așa cum este de regulă reprezentat, cu coarne și coasă în mână (poate fi și întruchiparea morții), alături de textul ”CĂLĂUL”.

Clopot vechi din 1740

Așa cum am precizat la începutul acestui articol, la Borza există un clopot vechi din 1740, extrem de interesant. Clopotul nu mai este în uz, a fost coborât din turnul bisericii vechi și se află adăpostit la casa parohială a părintelui paroh Cristian Oancea. Ca și datare este anterior actualei biserici de lemn, ceea ce înseamnă fie că a existat o altă biserică mai veche, fie că acest clopot a fost adus din altă parte.
Clopotul are dimensiuni modeste, poate fi considerat un clopot mic. Este prins, de acel jug de lemn, cu chingi groase de metal. Este o dovadă că a fost în uz, într-un turn de biserică. A fost crăpat și sudat, probabil atunci și-a pierdut sunetul characteristic, fiind înlocuit. Este decorat cu un superb model floral, dar și cu un brâu de modele geometrice. Dar ceea ce surprinde sunt abundența inscripțiilor în chirilică. La prima vedere pare greu de descifrat, însă buchisind pe litere (litere slavone) aproape că poți să citești. Asta pentru că textul este scris în limba română!
Sunt două inscripții. Una cu litere în relief, turnate odată cu clopotul. Aici scrie (păstrăm grafia): ”1740 ACEST CLOPOT LAU FĂCUT CLOPOTAR(U) (M)IHAIU”. Numele clopotarului se deduce, sudura care a acoperit crăpătura clopotului a topit, se pare, litera ”M”. Am descifrat inscripția cu ajutorul doamnei dr. Ana Dumitran şi a consilierului episcopal Claudiu Nechita. A doua inscripție, mai lungă, pare a fi realizată ulterior turnării clopotului. Este incizată în partea superioară și se întinde circular pe patru rânduri. Textul apare în cartea ”Bisericile de lemn din Sălaj” – autori Ileana Petrean-Păușan, Gheorghe Chende-Roman, Ioan Ghiurco, într-un articol semnat de părintele Claudiu Nechita: ”Herțea, Pintea Paladie, Popa Irimie cu Ianoși Popă, Mărie (?), Alexandru (?), popa Panaite (?), popa Gligorie, popa Magtei, Gligorie au lăsat la un (?) sătean, Pintea, să-i facă un clopot, Todorian, Găvruși, Mintiu(ă), Măriuța, Dochie Indreiuș, Dovidie(?). Aceste neamuri să le fie pomană. Până la șapte sămânță. Cine-l va trage-n altul să nu-i slobod, ce să intre dumnezeire amin.” [11]
Avem de-a face cu un clopot de o valoare inestimabilă, care atestă credința creștină a românilor de pe aceste meleaguri. Un clopot a cărui poveste este incitantă și care așteaptă să fie descoperită.

(Material publicat pe http://mirel-matyas.blogspot.ro)