Nu ştiu dacă elevii reţin din Bacovia alte versuri, dar cu siguranţă sunt convins că n-au uitat poezia “Liceu”, în care autorul defineşte această instituţie şcolară drept “CIMITIR AL TINEREŢII MELE”. Această originală şi stranie metaforă ce sintetizează viziunea bacoviană despre liceu este motivată de către autorul ”Plumbului” datorită “examenelor grele”, dar şi a “pedanţilor profesori” (tipicari, formalişti, preţioşi).
Despre actualitatea sau inactualitatea metaforei în zilele noastre, am purtat recent un dialog cu tânărul CRISTIAN LAZĂR, proaspăt absolvent al unei facultăţi şi cel mai tânăr avocat şimleuan.
Rep.: Pentru cei care nu-l cunosc, îl rog să înceapă a se prezenta:
Cristian Lazăr: Pe scurt, sunt Lazăr Mihai Cristian şi m-am născut în data de 13 martie 1994 în Şimleu Silvaniei. Anul acesta am absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universităţii ”Babeş-Bolyai” şi în octombrie 2017 am fost declarat admis în cadrul examenului de primire în profesia de avocat.
Rep.: Cristi, acum că practic ai pus punct anilor de şcoală propriu-zisă, cum priveşti înapoi anii petrecuţi în bancă?
C. L.: Mă încearcă lungi şiruri de amintiri plăcute, dar şi de dezamăgiri, toate însoţite de o nostalgie pe care n-aş fi crezut să o trăiesc atât de intens.
Nicidecum nu-i privesc în urmă cu mânie, ci, dimpotrivă, cu bucurie şi nostalgie. Sunt anii în care m-am format, m-am întâlnit cu mine, mi-am descoperit acel “CE” care mă defineşte, am învăţat să disting binele de rău, adevărul de minciună, valorile de nonvalori. Anii de şcoală m-au învăţat să-mi “croiesc” coloana vertebrală a personalităţii mele. Dincolo de cele enumerate, am rămas după anii de școală cu o convingere ce mi-a devenit aproape deviză de viață, dacă ești om drept și corect, cinstit și principial, dacă-ți respecți cuvântul dat, atunci în colectivitate ești mai prețuit decât elevul premiant și, de multe ori, chiar decât olimpicul ”recidivist”.
Rep.: Văd că şcoala ţi-a oferit cam multe, dar tu ce i-ai oferit acesteia?
C. L.: Mă voi referi doar la anii de liceu. În primul rând, cred că fiecare dintre noi, elevii, am încercat și am reușit să contribuim, fiecare în felul său, la buna recunoaştere a acestei şcoli.
Deşi în multe privinţe i-am rămas dator, cred că, în infimă măsură, am făcut şi eu ceva pentru cunoaşterea Colegiului Naţional “Simion Bărnuţiu” din Şimleu Silvaniei şi la creşterea prestigiului acestuia. Ca elev al acestei aproape seculare instituţii, am avut şansa s-o reprezint, de exemplu, atunci când am fost ridicătorul echipei de volei juniori ce a ocupat locul IV la faza naţională a Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar. Totodată, probabil, se poate încadra tot în acest context și faptul că m-am bucurat să fiu ales sau să dobândesc prin competiţie diferite onorante posturi, precum cel de preşedinte al Parlamentului Tinerilor din România; deputat al aceluiaşi Parlament în mai multe rânduri; delegat la mai multe summituri de tineret ale Parlamentului European al Tinerilor (Kiev (2), Viena, Friedriechshafen, Berlin) sau la summitul de tineret al NATO pe tema Leadershipului, la Belgrad. Cu toate astea, consider că datoria mea față de CNSB n-a fost ,încă, pe deplin onorată. Mă consider în continuare drept unul dintre fiii săi spirituali.
Eu cred că ai uitat să menţionezi ceva… un lucru care nu este chiar la îndemâna oricărui elev, şi aici m-aş referi la prezenţele tale în studiourile de televiziune, atât regionale, cât şi naţionale.
N-am uitat, doar că, personal, nu văzusem un obiectiv sau ceva asemenea în ele.
– Da, aveţi dreptate, n-am menţionat şi cele câteva apariţii la diferitele emisiuni în care am participat ca invitat, o singură dată în postura de moderator. Recunosc că în această ipostază mi-am putut da glas pasiunii mele pentru viaţa politică, pentru ce se întâmplă în ţara noastră, sau, cum zice Liiceanu într-o carte – “România, o iubire din care se poate muri”.
Rep.: Nu vreau să te flatez, dar nu pot să nu îţi spun că am auzit voci care, comentându-ţi prestaţiile televizate, spuneau că ai har de analist politic.
C. L.: Nu, nu! E prea mult! Să nu exagerăm. Cui i-ar folosi? Mie, nu! Să nu confundăm o pasiune, o plăcere, un mod de a vedea lumea, cu un har, cu o vocaţie. Nu orice hobby este expresia unei vocaţii!
Rep.: Când ai ajuns student la Drept, tocmai pe aceste “voci oraculare” le-ai “dezamăgit”/surprins. Ei, şi nu numai ei, te vedeau în aula facultăţii care pregăteşte viitori profesionişti ai vieţii diplomatice, politice, administrative.
C. L.: Parţial, le dau dreptate. Nici ei, şi nici chiar dumneavoastră, ca fost professor, n-aţi ştiut că eu încă din primii ani de şcoală simţeam în mine un apetit justiţiar, mă vedeam luptând pentru ca adevărul să-şi facă loc în orice ipostază, iar visul acesta n-a fost nicicând întrerupt. E adevărat, nu-mi place să îmi afişez visele. Prefer ca lumea să le ştie când ele au devenit realitate.
Rep.: Ai 23 de ani. Eşti admis în avocatură. Te consideri un tânăr fericit, împlinit?
C. L.: Cam mult spus, cam mari cuvintele! Sunt bucuros, dar până să mă declar un om fericit, mai e cale lungă şi multe de realizat. Împlinit e doar un vis al meu, iar eu ca om, ca viitor specialist, voi fi împlinit când prin munca mea voi face oamenii fericiţi. Atunci, voi simţi că nu trăiesc degeaba. E unul dintre idealurile mele la care, fără a fi prea încăpăţânat ori orgolios peste măsură, nu voi renunţa.
Rep.: Acum, când te declari tânăr bucuros pentru drumul parcurs, vrei să aduci cuiva mulţumiri?
C. L.: Cred că e firesc ca în această etapă a vieţii, la un moment dat să te simţi dezorientat. Eu unul am fost norocos din acest punct de vedere.
Astfel că, da, poate mi-aş aduce chiar şi mie, chiar dacă pare surprinzător. Nu vreau să par cumva lipsit de modestie faţă de cei care citesc interviul. Nici vorbă! Ce vreau să spun e că am avut şansa să fi ştiut ce vreau. Meritul este al meu pentru că am ştiut ce vreau şi am vrut ca ce vreau să se împlinească. Nimic nu mi-a schimbat “traseul”. Când un om merge în viaţă pe bâjbâite, atunci ajunge tot acolo, într-o bâjbâială! Urăsc întunericul. Când este lumină, de ce să alegi întunericul?
Desigur, n-aş fi ajuns un tânăr bucuros dacă nu mă năşteam într-o familie care, în primul rând, a crezut în mine şi m-a ajutat să merg de mic pe picioare proprii. Stimuli reali să ştiţi că mi-au fost prietenii adevăraţi. În şcolile pe care le-am urmat, profesorii mi-au fost cu adevărat mentori spirituali şi, cu acest prilej, ţin să le fiu recunoscător şi să le mulţumesc.
Din cele spuse de tine reiese că şcoala românească oferă condiţii celor cu adevărat dornici să-şi realizeze idealuri şi înalte, şi diferite. Cum îţi explici atunci că în ultimul timp în mass-media şi nu numai, despre învăţământul românesc se spun numai “vorbe grele”, ce ne duc cu gândul la metafora bacoviană despre liceu?
Da, aveţi perfectă dreptate. Învăţământul a ajuns, într-adevăr, prioritate naţională în a fi denigrat. Multe din cele ce se zic sunt adevărate. Chemaţii şi nechemaţii ce vorbesc despre şcoală doar la modul negativ, forma superlativă, păcătuiesc, cred eu, prin mai multe aspecte: întotdeauna când românul are o problemă, îi place să exagereze, ori în bine, ori în rău; mulţi “exegeţi” ai şcolii n-au fost prea prieteni cu aceasta; să ştiţi că unii scriu mai mult decât citesc, din păcate; unii dintre ei se informează despre şcoală din ştirile de la televizor, iar aceştia nu văd în şcoli decât elevi care se bat sau sunt bătuţi; cei mai mulţi nu vin cu nicio soluţie concretă de ieşire din impas etc.
Problemele din şcoli izvorăsc din nealocarea sumelor cuvenite pentru infrastructură şi din neplata salariilor cuvenite profesorilor.
În niciun domeniu nu s-au schimbat atâţia miniştri! Este totalmente regretabil să numeşti în funcţie un ministru al Şcolii un om ce n-a dovedit că este şcolit!
Rep.: Concluzia ta? Ne întoarcem la Bacovia?
C. L.: Nici în glumă, nu. Are şcoală românească multe de rezolvat până la a fi la standardele celei europene, dar să nu uitaţi că în şcoala românească se face carte. Cine doreşte să înveţe o poate face la orice nivel. Şcoala de azi nu “îngroapă” tinereţea celor care o frecventează. Ea nu le “ucide” visele, idealurile. Dimpotrivă, le cultivă pentru cei care vor. Din păcate mulţi copii nu vor. Motivele? Multiple. Pe loc fruntaş se află şi unele medii familiale. Nimic nu cade din cer, trebuie muncit aici jos pe pământ pentru orice. Când unui tânăr liceean îi oferi casă, maşină, îi satisfaci la 17-18 ani toate dorinţele pe care normal oamenii şi le realizează după ani de muncă, atunci cum credeţi că acel tânăr va mai asculta de omul de la catedră ce-şi schimbă costumul la absolvirea clasei unde-i diriginte?
Pentru tot mai mulţi astfel de tineri viaţa nu mai are nici o surpriză. Pentru ei BUCURIILE VIEŢII LE SUNT LA DISPOZIŢIE, fără niciun efort.
Acestea dăunează grav sănătăţii!
Dacă şcoala românească de azi ar fi una “ucigătoare” de vise şi înecătoare de talente, atunci nu puţinii absolvenţi de liceu ce-şi continuă studiile în străinătate nu ar fi printre cei mai buni şi acolo. Când şcoala românească va reuşi să renunţe la materia stufoasă a multor discipline, când lecţiile vor căpăta o valoare mai pragmatică, când se va pune mai mare preţ pe cei cu şcoală şi nu pe cei cu bani şi pe “căţărătorii” politici, cu siguranţă se va vorbi în alţi termeni şi despre şcoală românească. Atunci şi metafora bacoviană îşi va pierde “termenul de garanţie”.
Rep.: Ai mulţi prieteni plecaţi la studii în Vest şi apoi rămaşi să îşi practice meseria acolo. Tu unde te vezi realizat pe deplin? Aici sau acolo?
C. L.: Mă voi duce şi eu în aceste ţări europene, dar vă spun sincer, mai mult ca turist sau ca participant la diverse manifestări ştiinţifice sau de altă natură. Îmi doresc să îmi împlinesc destinul aici, în România, pentru că sunt mândru că m-am născut într-o Transilvanie frumoasă, la poalele inegalabilei Măgura Șimleului. Onest, vreau să trăiesc şi să îmbătrânesc în limba patriei mele.
Rep.: Apropo! Tot cu Poli Timişoara?
C. L.: D-le profesor, marea iubire nu se discută, nu se scoate la mezat. Ea nu cunoaşte jumătăţi de măsură. Ea există sau nu.
Îţi mulţumesc Cristi pentru sinceritatea cu care ai răspuns, în sfârşit, provocării mele. Şi după cinci ani, este binevenită.
Tânărul CRISTIAN LAZĂR nu-i o excepţie, el este unul din mulţii noştri adolescenţi care pot face, prin puterea minţii lor şi prin educaţie aleasă, ca România de mâine să fie mai binecuvântată.
A consemnat Prof. Octavian Guțu
Colegiul Național ”Simion Bărnuțiu”
Șimleu Silvaniei
