Satul tradițional: timpul istoriei, timpul țăranului. Preoteasa, Sălaj

Lecțiile satului tradițional. Țăranul „smart” (deștept, isteț). Lecția despre arhitectură a țăranului de pe Valea Barcăului dovedește nu doar un set complet și complex de know how preluat, rafinat și inovat de-a lungul multor generații, ci și un respect pentru natură care vine dintr-o paradigmă pe care o putem numi traditional knowledge, ca viziune generală asupra lumii. În orgoliul său nemăsurat, modernul are senzația că eco-arhitectura, sau ceea ce atât de poetic este numit „o arhitectură prietenoasă cu mediul”, este o mare descoperire contemporană inginerească; în fapt, este rodul observațiilor unui țăran SMART care a inovat, descoperit și experimentat tehnici, materiale, stiluri, finalități arhitectonice. Deschiderea către lume se face prin câteva chei bine definite, la fel de „tari” ca brandul „caselor mnierăi” de pe valea Barcăului pe care vor să îl vândă: memorie, identitate, esență; o gramatică a arhitecturii vorbește, practic, despre această esență la care țăranul – constructor ajuns prin debarasarea de tot ce este inutil, parazitar, redundant. Odată esențializată, informația a putut fi codificată și transmisă cutumiar ca un soi de lecții despre rost, rânduială, bune practici. O primă astfel de lecție este predată de țăran pornind de la geografie și mediu și vorbește despre cum și din ce trebuie construite casele astfel încât oamenii să rămână prieteni cu natura, iar obiceiurile și ritualurile de construcție armonizează perfect omul cu mediul înconjurător, transformându-l pe țăran într-un ecologist avant la lettre. O a doua lecție vine dinspre istorie: locuința, „acasă”, trebuie conectată la evenimente, la marea trecere, la ceremonii și obiceiuri. Lecția următoare e generată de traiul comunitar și leagă casa de cotidian dar și de marea trecere, așa cum e receptată în interiorul locuinței și familiei sau de evenimente mai mari sau mai mici: unele dinspre muncă (haba, șezătoarea, claca), altele, din contră, dinspre distracție (dripeliște, danț sau joc). Dar cea mai productivă lecție e cea a spritualității condensate, care face din casă scena pentru obiceiuri dintre cele mai diverse: unele dinspre lumea asta (nașterea, botezul, nunta), altele dinspre „ceie lume” (înmormântarea) dar toate punându-l pe locuitorul casei în relație cu cerul și Dumnezeu, cu dragostea și familia, cu boala și moartea.

Pă drumul țării, casele mnierăi

Documentele vremii, deopotrivă cu fotografiile care mai surprind încă vechi locuințe de pe valea Barcăului, arată că dimensiunile caselor erau reduse: cele mai vechi case sunt cele compuse dintr-o încăpere de locuit (casă) şi un spaţiu alăturat, cu funcție de trecere (tindă); iniţial vatra era în casă iar tinda era rece dar situaţia se schimbă ulterior şi cuptorul de copt se mută în tindă, conferindu-i acesteia o funcționalitate sporită. Ulterior, casa se lărgește la varianta cu două camere (încăperea de locuit cotidian și casa dinainte) și chiar cu trei camere. Pe Valea Barcăului, la Preoteasa, încă se mai pot vedea mărturiile unei vieți nu demult active, însuflețite, pline de verva muncii cotidiene și de bucuria sărbătorii. Casele vechi, pitite printre cele noi, făloase, încă mai vorbesc despre vechile tehnici de construcție, atât de bine stăpânite de constructorii satului. Talpa căsii era pusă pe pietre scoase din Barcău, din locurile mai repezi, de la întorsură, adică exact de unde se lua și apa curată pentru descântatul copiilor de spăriet sau de diuăki, acolo unde apa întoarnă ca să poată săpa, mai jos, sub rădăcinile răkiților și să face câte on dâlboc, numa bun pântru scăldat. Bolovanii și pietrocii mai mari și mai mici formau un fundament necesar pentru stabilitatea casei iar aducerea lor era, deseori, obiectul unor clăci (munci colective executate la reciprocitate); vecinii și neamurile veneau cu carele cu biboli și aduceau piatra acasă, pentru a-l ajuta pe viitorul proprietar. Peste pietre se așeza grinda care delimita casa de tărnaț și tot aici se fixau șoșii pe care se vor construi pereții. Păreții cășii erau susținuți de o structură de lemn (grinzi, fosle și lețuri), pe căre se bătea pământ, de cele mai multe ori amestecat cu pleavă, să țină; casa era acoperită cu un tavan făcut din grinzi una sub, una dasupra, susținute de grinda cășii (meștergrinda), în care se făcea, la mijloc, o bortă, ca să intre la fix capătul de sus al urzoilor… și tot pe această grindă se punea bodelarășu cu bani, busuiocu dă la popa, din ziua de Bobotează, mănunchiul de tier de la Rusalii și poate câteva sânziene, toate ca să ferească locuitorii casei de orice nevoi și necazuri. Și pe jos se umplea cu pământ, care trebuia bătut; dacă era casa nouă și stăpânul ei era cu poftă de viață, înainte de a se muta îi lăsa pe tinerii satului să facă o dată sau de două ori danț, duminică seara, în casă; atunci, pe muzica heghedușilor, fetele și feciorii jucau învârtita și tripiștelu ori mânânțălu și așal dripileau pământul din podeaua casei și îl întăreau definitiv, asigurând stabilitatea construcției. Cuperișul să făcea din paie bătute, legate în jupi, puse în rânduri groase, pe grinzele și lețuri; erau preferate paiele de secară, mai lungi și mai tari, secerate cu coasa, ca să aibă o lungime cât mai mare; dacă erau bătute bine, un astfel de acoperiș ținea doi – trei ani, dacă nu, trebuia anual reparat și completat. Casa era mică și modestă: casa de la drum era rece, ținută mai mult de fală; casa și tinda erau aglomerate, pentru că familiile aveau copii mulți și trebuiau să își găsească toți culcușul potrivit: unii dormeau cu părinții, în cele două paturi (inițial fără tăblii, ulterior cu tăblii mai înalte) din casă, alții pe lavițele de lângă perete, iar cei mai mici în undeț, pe după cuptor; vara, se putea dormi și pă tărnaț, pă un strujeac de paie ori direct în șură ori în poiată, pe câte un scutec de cânepă. Ferestrele erau mici, cu puiuri de sticlă (de iagă), să nu se piardă căldura iarna; ușile erau făcute de meșterii pricepuți care potriveau și lemnul pentru casă; pe jos era lipit cu tină și balegă de cal, ca să fie fața căsii frumoasă și netedă iar dacă se strica, se lipea din nou; cuptorul era în casă ori în tindă, iar mai târziu, când locul lui a fost luat de fiteul cumpărat din prăvălie, a fost scos afară, pă după casă. Casele erau văruite, și înăuntru și pe dinafară cu var, în care se punea on strop dă mnerăială, da nu multă, ce numa on strop, și nu fie chiar așe de mnerăi, că nu-i fain!

Rosturi bătrânești

La Preoteasa, casele vechi vin „la pachet” cu „rosturile bătrânești”; rosturile vieții, ale trăirii în familie, între vecini, în sat, mereu cu ochii către un cer din care Dumnezeu nu era niciodată absent și care făcea, simplu, rânduiala destinului fiecărui om, destin indisolubil legat de casa lui. Povestea casei începea cu locul de construcție / amplasament; sigur, copiii își făceau casa pe locurile date de părinți, poate pe locul primit de fată la nuntă, ca zestre, poate în curtea sau în vecinătatea casei părinților, poate în ograda sau livada acesteia; în urmă cu mai multă vreme, casele din vatra satului erau mai rare, pentru că locuitorii satului erau mai puțini și comunitatea era mică, astfel încât casele erau despărțite între ele de livezile și ogrezile aflate în proprietatea familiilor; ulterior, copiii și nepoții acelor familii și-au ridicat casele în aceste livezi și grădini dar nu le-au ocupat cu totul, astfel încât, la Preoteasa, mai pot fi văzute și azi rămășițele acelor gredini și livezi de pruni, printre case, dând dovada dezvoltării și transformării firești a satului tradițional în satul mai compact și mai bine populat de astăzi. Acele vechi grădini dintre vechile case sunt cultivate cu mălai (porumb), hiribe (cartofi) și ruje (floarea soarelui), mai ușor de adus acasă la cultivare și lăsând pământurile dinafara satului culturilor de grâu și porumb ori s-au transformat în grădinile de zarzavat aferente fiecărei case. Cele câteva șire de pruni, rămase din vechile livezi de altădată, asigură „materia primă”, adică prunele bristițe, pentru pălinca atât de vestită, făcută în beriștile de pe Valea Barcăului, care, ținută apoi în butoaie de pomițar capătă acea culoare galbenă care face din ea băutura preferată la nunți și o bună marfă de vândut până în zonele cele mai îndepărtate ale țării. Locul de construcție, după respectarea cadrelor pre-existente (proprietate deținută deja, apropierea de vatra satului, vecinătatea unei ape dar și distanța de securitate față de aceasta) trebuia să respecte și câteva cadre rituale. Astfel, casa trebuia orientată către răsărit, pentru ca locuitorii ei să se bucure de căldura soarelui dar și să se poată închina cerului la răsărit; la temelia casei se punea ban de argint, să contamineze cu bogăție și casa; locul de casă era sfințit cu apă sfințită luată la Rusalii sau la Bobotează, despre care se știa că avea proprietăți magico-religioase atât de puternice încât nu să strâca niciodată; în fine, nu se construiau case pe locul crimelor, în locuri spurcate sau în locuri unde se știa că umblă strigoii. Construcțiile caselor reclamau continuu protecție rituală magico-religioasă: în prima noapte erau lăsate să doarmă în casă animale domestice: fie un cocoș, fie o pisică, fie o găină, pentru a „testa” oarecum starea energetică a noii locuințe și, dacă acest animal nu pățea nimic, atunci puteau dormi aici și membrii familiei; odată terminată, casa era consacrată religios prin feștanie, adică prin sfințirea casei de către preot, sfințire însoțită de rugăciuni specifice și de stropirea încăperilor casei cu agheasmă; când se finaliza construcția casei, în vărful acoperișului se punea o cruce și un mănunchi de flori, pentru ca locul să fie frumos și prosper, dar și bine văzut de Dumnezeu. Casa era, apoi, apărată periodic de duhuri rele, de strigoi sau de orice intruziuni necurate: la Preoteasa, ferestrele și ușile să unjeau cu ai, și nu intre strigoii sau să punea ruguț, la Sânjorz, să să înspineze în spinii lui și să nu poată intra înlăuntru; la fel se proceda și cu ferestrele și ușa poieții și cotețului de porci, ca să nu intre strigoii să fure laptele de la vaci ori de la iosag; apoi, de Rusalii, se punea în porți ramuri de tier (tei), sfințite, ca să aducă bunăstare casei; casa și curtea erau sfințite cu apă sfințită la Bobotează și la Rusalii, la Bobotează acest lucru fiind făcut chiar de preot, care umbla prin tot satul; în fine la colindă și la țuraleisa, copiii înconjurau, mai demult, casa, pentru ca în sunetul colindelor și a țângalăilor, orice apariție malefică să se sperie și să se îndepărteze de casă. La Preoteasa, cele câteva case vechi care mai pot fi văzute de-a lungul drumului vin să vorbească despre caracterul relativ conservativ, din perspectivă etnografică, al zonei Barcăului. Povestea caselor este, în fapt, povestea familiei care locuiește acolo, poveste care pune laolaltă două destine: cel al femeii și cel al bărbatului.
Un vechi proverb spunea că o casă fără femeie e pustie pe dinăuntru, o casă fără bărbat e pustie pe dinafară. Femeia este cea care, fiind promotoarea unor activități cotidiene specifice, este cea care umanizează și decorează casa: femeia crește copiii și face mâncare și curățenie dar tot ea este și cea care marchează sărbătoarea prin expunerea ștergurilor pă perete, pă după blide, a feței de masă alese, a țolurilor de lână albă și sură țăsute în vrâste și în coște, a patului așternut cu lipideu mândru și căpătâier cu cipcă, peste care stau clădite cele șase sau nouă perini cu capăt, frumos decorate cu pene și păsări de fitău. Toate sunt țesute sau cusute de femeia din casă și de fetele ei, în serile lungi de habă. Probabil cea mai puternică marcă feminină din casă este bucătăria, cu cuptorul și fiteul cu lemne. Aici, în preajma focului (cărbunii din vatră) și a apei (absolut necesară gătitului), deci într-un cadru cu vechi și certe reminiscențe rituale, gospodina casei își arată priceperea și ingeniozitatea, preparând, deseori din ingrediente foarte puține, mesele consistente pentru toată familia. Cuptorul din tinda casei sau din spatele acesteia este locul unde sunt coapte nu doar pita (de mălai cândva, de făină albă de grâu, mai nou) și colacul cu nucă sau silvoiz și moșocoarnele cu scoacă, ci și aluaturile rituale: prescura și parastasul, pe de o parte, colacul de Crăciun și pasca, pe de altă parte. Ocolul (curtea) cu anexele gospodărești sunt, însă, într-o mare măsură ale bărbatului. El era cel care se îngrijea ca poarta de intrare în curte și gardul gospodăriei să fie bine întreținute (indiferent dacă erau făcute din lemn sau nuiele împletite) dar și ca ocolul să fie curat. În fundul curții erau șura înaltă, ca să poată intra carul cu fân în ea, sinul pentru fân și hămbarul pentru cereale; de partea cealaltă era lipită poiata, cu o ușă specială deasupra ieslei, pentru ca vacile roșii și ghibolii să poată fi hrăniți direct din șură, cu fân, huluji sau abrac, după anotimp. Închizând curtea și delimitând-o de ogradă, mai erau cotețul porcilor, găinarul și, poate magazia de lemne sau alte spații închise și semi-închise necesare depozitării obiectelor casnice uzuale (coasa, sapele, râșnița de piatră, plugul, grapa, carul). Gospodăria tradițională, așa cum era gândită și structurată pe Valea Barcăului, era, așadar, un model de spațiu perfect organizat prielnic vieții cotidiene și festive, muncilor casnice și celor agrare și, până la urmă, conviețuirii tuturor membrilor familiei.

Povestea caselor vechi: țăranul arhitect

No, io v-oi spune de la început cum o fost făcute aici, pă la noi, cășile alea vechi. Mai nainte, prima dată o fost casele din potici, așe, cu patru ori șasă șoși bătuți în pământ, din goron, și între ei se împletea gard de nuiele. Poticii o fost niște șoși bătuți în colțurile cășii în pământ, din goron, deci din esență tare; între ei o mai fost și alții, în linie, bătuți în pământ, da aciie patru, în colțuri, aciie o fost baza. Și între ei o fost ca și gardu ala vechi dă nuiele, între ei era împletitură de nuiele, pă după poticii aciie, așe, pă după unu și în față la celălalt, era gard de nuiele împletite. Ca gardu. Și să făcea turmătă, pleavă de la treierat, și să amesteca cu pământ și cu apă și să lipea cu mâna păstă nuielile alea și pă dinafară și pă dinăuntru. Nu era bun orice pământ, ce trăbuia din ala mai arjegos, care să să amestece bine cu turmăta. Da oaminii știau unde este pământ din ala: în dealu Lupului și la Tirchiș și oaminii cunoșteau foarte bine locurile. Era sărăcie mare și are greu să îți faci casă, așe să zâcea că „mi-am rupt jugu și-mi pot face casă”, adică că ai vândut on bou ori o vacă și ai prins în jug cu vecinu ori cu cineva până ț-ai putut cumpăra altu, că o fost săraci oaminii și nu ai avut alte posibilități. Poticii erau stâlpii, șoșii, și aia nu avea fundație, ci poate avea on pic de piatră cătă exterior și să punea în interior pământ care să bătucea bine cu on mai, așe, ca on boc de lemn, cu o gaură în mijloc și cu on par și dădeai cu el până bătuceai, da îți mai dădeai și păstă câte on dejet la picior dacă nu erai atent… ala era maiu de făcut vatra căsii. Și care erau on pic mai înstăriți făceau on blid de pancove și o iagă de pălincă și o hegheadă, și făceau dripeliște. Și să făcea clacă, îi dădeai o mână de ajutor la vecinu-tău și l-ai ajutat la casă. Și acuma să mai face la noi clacă. Pkiatra s-o adus de la on fel de cariere, unde scoteau piatră, erau meseriași, și îi dădeau forme cu ranga și barosu și să poată clădi, și o dădeau la stânjen. Șandoru Nichii și Iuanea Nichii, doi frați, și Lica Zaharii, ierau așe meseriași și să ocupau cu scosu pietrei și o scoteau și o clădeau și ei vindeau la stânjen, cam on metru era cât ții brațele întinse, jumătate era on cot, și întreg era on stânjen. Îi dădeai banii și luai on stânjen de piatră. Casele alea de potici s-o acuperit cu paie de secară, cu jupi de săcară. Aveau oaminii săcară, da aici kiar puneau oaminii săcară, că asta nu era așe dă pretențioasă. Pă poticii aciie să punea on cusurău, la care i să făcea barbă și nu joace, și în cusurău să cornea, să puneau coarnele. Și sclemele erau foarte joase, și coarnele intrau în scleme și să prindeau între ele cu cuie de goron, băgate după ce să făcea gaură cu stredelu și alea așe țâneau că nu aveau moarte. Păstă coarnele alea să punea lețuitura, să puneau lețurile. Lețurile să făcea din mesteacăn, că aici o fost mult mesteacăn și păstă iele să puneau jupii care să legau între ei cu sârmă sau, care o fost mai sărac, îi legau cu gujbă de mesteacăn. Era o suveică în care să băga sârmă și unu era în pod și aranja jupii, iară unu i-i tăt dădea de jos. Și erau două rânduri de jupi și băga cu suveica și pă dasupăra și pă dădăsubt și îi lega bine, bine, dă lețuri. Nu cădea în veci neaua în pod, era perfect acuperișu așe. Și tăt dân mesteacăn să cotau așe, ca o labă, și era prinsă su coarne și aceie țânea jupii și nu pice și mai puneau și câte o viță de vie pă laba aceie, era numa bine. Înăuntru era cuptor d-ala fără ușe, așe, numa cu vatra goală, liberă, făcea mâncare pă vatră, era zâdit cu pământ; pă jos era făcut cu tină și avea on brâu, să amesteca pământu cu hămucă galbenă și să trăjea brău fain, roată – roată. Și erau lavițe bătute în pământ, așe numa, patru șoși și o scândură, și șoșii erau bătuți în pământ și aceie era lavița, da așe erau și paturile. Și su patu mare mai era unu mai mic, dă îl băgau su iel, să doarmă pruncii pă iel. După aceie o vinit casele cu tină între râgle. Să zâdea fundație din piatră și pă iea să punea o talpă din inimă de goron și vineau șoșii cu mucuri băgați în talpă, și sus iera cusurău și șoșii să băgau sus în cusurău, prinse tăte cu cuie dă lemn și ala era cadru, făcut numa din șoși și contre. Și să cioplea lețuri late din mesteacăn și să punea la distanță de o palmă unu de celălalt. Și pă o parte și pă alta a șoșilor. Și între ele era tina și aceie să bătucea bine între râglele ale, care cu picioarele, care cu sepele, cum puteau. Făceau pământ cu apă și cu turmătă, da unu era mare specialist și știa exact câtă apă și câtă turmătă să pună, să să leje bine. Și băgau acolo tina și o tăt băteau și mai ridicau on pic lețurile și tăt așe. Când era gata tăt peretele, zidit așe, căutau nuielușe ori de mesteacăn ori de tufă de alun cam de grosimea unei cozi de mătură și le băteau oblic pă lețuri și între ele făceau on fel de tencuială, din tină, tăt din tină, și lețurile alea oblice țâneau tătă viața, alea oblice țăneau tencuiala și ale făceau păreții gata. Erau acoperite cu șindrilă, care să făcea aci, să făcea din pădurile noastre, d-aci, cam dinspre Borod, de cătă Tusa. La noi să făceau războaie și lăzi de zestre pântru că aveau păduri mari oaminii și să făcea și șindrilă. O făceau cu horju și cu părcam așe, neted, și o făceau din lemn de fag și țânea mult. Era mare lucru și știi bate șindrila pă casă: să puneau lețurile pă pământ și băteau șindrila pă ea și își făceau lese, și când era gata o leasă de aceie de vo doi metri o suiau pă casă și o băteau cu cuie pă coarne și gata era acuperișu.Tăt cam în perioada aceie să făceau și casele din bârne pătrate, așe, cioplite. Bârnele alea erau bârne pline și făceau la iele barbă și să îmbucau una cu alta. Să tăiea lemnul dă două ori pă an, când copacu era în pauză, până nu aveau mâzgă în ele. Atunci nu lucră lemnu și atunci să poate tăia lemnul din pădure. Era o treabă importantă asta, nu să tăia lemnul oricând! Casele din vaioaje și casele din pământ bătut, astea iară s-o făcut în satele alea bătrânești. Case din astea o fost multe la noi în Călin, unele o stat așe și până în anii 80. Ori făcea țâganii din Nușfalău vaioaje, ori făceai tu, acasă, ori lângă casă. Da țâganii din Nășfălău ierau tare precepuți. Vaioajele să făceau din pământ mai arjegos și cu turmătă și apă și să puneau în formele alea de vaioaje, mai mari erau alea, mai mari decât alea de cărămidă. Vaioajele să puneau la zvântat: de azi pă mâine stăteau culcate, după aia pă cant, și apoi le clădeau așe să intre aeru printre iele. Fundația era tăt din pietre, da poate că să mai zidea între ele cu nisip. Alea nu mai aveau talpă, ce păstă fundația aia zâdită să zâdea și vaioajele.No, tăt atunci să făceau și casăle din pământ bătut. Alea nu au lemn, ce îs numa de pământ. Și amu mai sînt case așe în sat, că alea îs foarte, foarte rezistente. Să făcea fundația dă piatră și să căutau scânduri mai late, să margă mai cu spor. Să puneau cam din metru în metru niște coarne lunji, pă lângă fundație, așe, în sus, și între ele să punea o scândură lată de lemn prinsă cu on lanț sus și iera unu care o sclobozea până jos și făceau asta roată, că era importamt să iasă bine colțurile și să punea o scândură deoparte și o scândură de cealaltă, una pă exterior, una pă interior cum ar veni. Și între iele să punea tină care să bătucea, prima dată să făceau mărjinarele, capetele și apoi să bătea în mijloc pământu bine, bine. Și la fiecare rând – era on păhar de pălincă….; când ajunjeai în capăt te aștepta gazda și îți torna on păhar cu pălincă și ai spor… Și apoi sclobozeai ciorlauăle și ridicai scândura on pic mai sus și iară on rând roată. Da așe să întăreau, că nu există material mai rezistent decât pământu bătut, ala așe rămâne sute de ani. Ala să bătucea bine și să făcea ca betonu. Când era gata bătută toată casa, să tăieau ferestrele. După ce era bătută toată, atunci coarnele rămâneau pă ea, nu le mișcau o săptămână și erau oamini care îndreptau păreții cu o săcure mai lată, on fel de plencaci, și cu aia să tăiau și ferestele în zid. D-abia le tăiau cu săcurea, era greu. Era Niculaia lu Pedi, care rădea păreții și tăia ferestele, după ce să usca bine, dar nici să nu să uște dă tăt, că nu să mai puteau tăia. Da nici prea iute, că crepau păreții. Și să tăia gaura pântru fereste și să punea tocu și pervazu dă la feresată, și așe era gata. Erau acuperite deja cu ciripuri de la Nușfalău, că era ciripărie la Nășfălău și mai aducea și dă la Jimbolia și așe acuperea casele și unele erau acuperite și cu catran, erau multe case și cu catran. Case cu vaioaje o fost aici așe, nearse, până în anii 80. În anii 80, chiar și 90, încă s-o mai făcut case de vaioaje și erau multe așe în sat. Și de pământ bătut o fost aici în anii 80 multe, da și după 80 s-o făcut câte o poiată, sigur. Și numa cam din anii 90 s-o făcut cu teglă, cu cărămidă, până atunci o fost o grămadă din pământ ori din vaioaje. Și la Hustra o fost așe până după revoluție… erau multe aici. Prin anii 80 – 90 erau deja și case din cărămidă arsă, apui după aceie o început să să facă și din bolțari. Da o fost unele case de cărămidă făcute și în anii 70. Deci o fost o periadă lungă, cam din 70 până în 90 când o fost și case de pământ bătut, și de vaioaje, și de cărămidă, așe, care cum o putut, după cât de avut o fost. Apui după aceie o început dă s-o închis talpa cu vaioaje, în loc de herede. Când erau gata casăle, să văuiau, da cu mnierăiele, nu numa cu var alb. Mnierăielile să aduceau de la târguri, de la Nășfălău, de la Borod, de la Crasna, pă unde erau târguri, apoi o venit la coparativă. Să puneau într-un tioc de ziar, ori erau așe, ca pasta, în cutii de carton. Le cumpăram de multe ori pă on uou ori poate pă două oauă. Da era musai și fie mnierăi, așe, oarecum albastre, și înăuntru era mai sărin și pă dinafară era mai închis, da și fie mnierău! Aici o fost casă mnierăi dă când sîntem noi, aici o fost așe tăte casele, dă când țân io minte. După aceie s-o făcut cu rolu, da așe era dă cunoscut cuvântu aiesta că zâceau că o făcut casa cu mnierăiele galbine ori verzi, deci o ajuns ca mnierăiele să să numească de fapt varu… tăte casele erau mnierăi, depinde de cât puneai, că ieșea mai sărin ori mai înkis. Ne plăceau mai înkis la coloare, era on fel de nelcoșag să fie bine mnierăi, să nu te scumpești tare mult la coloare, da nici să nu pui mult, de rușine. Cam de două ori pă an să făcea cu mnierăiele și să trâjea primă cu tină. Să făcea cu pene de ghină ori de gâscă, legate cu o spămă, aia era pensula, și din coadă de cal ori de vacă să făcea meseleu. Și legam penele de ghină în capăt la o botă și ala era meseleu mic, cu botă, și ajunjem în colțuri. La casă să punea ban de arjint și în prima noapte să punea să doarmă în casă on cocoș sau on mâț. Și pă acuperiș să punea ciup de flori și cruce. Iarna să punea sasău și pospan, să fie verde. Nu coborea meșteru după casă până nu să punea florile și crucea, nu cobora după casă până nu punea acolo crucea. Casele ale vechi o avut o casă și o tindă, și în față o avut on tărnaț, și nu o avut herede, ce o fost așe, liber, s-o văzut talpa, și ai pășit direct în ocol. După aceie s-o făcut încă o cameră și aceie o fost camera dă mândrețe, că ceielaltă o fost casa de șezut sau o fost casa de cătă drum și casa de cătă gredină. La nene, la Șităuaru, aceie de cătă drum era de țăsut tăt zuua și ceielaltă o fost casa de mândrețe, în care nu s-o stat. Nu le-o zis cameră, ce numa casă ori tindă. Zâcea: – Du-te în ceie casă, du-te în tindă. În aceie dă mândrețe țâneai perinile și lada și acolo duceai uspătoii. Și pă corindători îi așteptai în casa de mândrețe, acolo să dădea colacu, acolo să grăiau banii, și vadă tătă lumea ce casă faină ai.
Nicolae Sabou (Eminescu), 1961, Zorica Sabou, 1966

Etnolog Camelia Burghele – Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău