Sălăjenii din Italia, uniţi în credinţă

Daniel Mureşan
Simona Ciulea

Terni nu e unul dintre oraşele faimoase ale Italiei. Cele în care se îngrămădesc turiştii, pentru că e fie un palat, fie un dom, fie o cetate medievală. De fapt, oraşul a fost bombardat de trupele aliate în al doilea Război Mondial, aşa că puţine clădiri vechi au rămas. Oraşul se află amplasat la altitudinea de 130 m deasupra nivelului mării, într-o regiune de câmpie pe valea râului Nera, la 100 km nord-est de Roma. Se întinde pe o suprafaţă de 211 km², şi avea în 2009, 112.735 de locuitori. Aşezarea a luat fiinţă prin secolul VII î.Hr., fiind întemeiată de umbri. În timpul perioadei romane era unul din oraşele importante de pe drumul „Via Flaminia”, el fiind cunoscut prin apele termale din regiune. În apropierea oraşului se află cascada „Cascata delle Marmore” (165 m), fiind cea mai mare cascadă din Europa. Azi arată ca un oraş modern, cu cartiere de blocuri frumoase şi aerisite, cu zone rezidenţiale cu vile elegante, cocoţate pe dealuri, printre livezi de măslini.
Din totalul locuitorilor, oficial 10% sunt români – a doua naţie în oraş, după italieni. Viaţa a adus mai bine de zece mii de români în oraşul acesta. Poveştile lor sunt multe şi, chiar dacă până la un loc seamănă una cu alta, fiecare ascunde în spate o nevoie, o despărţire sau poate o evadare. Şi, inevitabil, o tristeţe şi o sfâşiere.
Unul dintre românii aduşi de valurile vieţii în Terni este Părintele Vasile Andreca. A ajuns aici în urmă cu 13 ani, venind din Iaşi. Aproape ca misionarii de odinioară, a fost trimis într-o ţară străină să îi păstorească pe românii ajunşi aici. A primit de la episcopul catolic din Terni o biserică în care să oficieze – catolicii nu o mai foloseau şi decât să rămână abandonată au hotărât să o dea în folosinţa preotului ortodox. O biserică mică şi frumoasă, construită din piatră, cândva pe la 1100, închinată lui Saint Alo’. Biserica este una construită în stil romanic, are faţada împodobită cu frize romane şi medievale; intrarea este străjuită de doi lei din piatră, iar în interior întâlnim fresce din secolele XII-XIV. Ca multe alte biserici din Italia, şi aceasta a trecut de la un ordin la altul: de la Ordinul Augustinienilor la Ordinul Cavalerilor de Malta, aceştia din urmă lăsând-o în paragină, în final ajungând un atelier de fierărie. La începutul secolului XX este donată Eparhiei din Terni, aici funcţionând succesiv mănăstirea călugăriţelor Clarisse şi Seminarul Eparhial. Ca urmare a marelui număr de creştini ortodocşi existenţi în zona Terni, la 25 ianuarie 2001, cu ocazia Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, Monseniorul Vincenzo Paglia, episcopul catolic al Eparhiei de Terni-Narni-Amelia, semnează documentul de alocare a bisericii.
Venind din Iaşi, Părintele Vasile i-a dat hramul Sfintei Paraschieva. La început a fost singur. Niciun credincios român nu ştia de el, de biserică, nimeni nu călca pragul acesteia. Îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile acelea, de tristeţea în care se zbătea. Cum îi venea să ia primul avion şi să se întoarcă în ţară. A început să umble, pe jos şi cu bicicleta, în căutarea românilor care bănuia că sunt pe-acolo. Unde auzea vorbindu-se româneşte, se prezenta, le explica cine este şi de ce a venit acolo. Lăsa în baruri cărţi de vizită cu datele de contact. Încet, au început să se adune şi credincioşii. Veneau duminica, la ora la care începea liturghia şi se împrăştiau la final. Mulţi dintre cei ce veneau erau femeile care îngrijesc bătrâni, aşa-numitele “badante”, care duminica au zi liberă. Duminica şi joi după-amiaza, ca servitoarele de odinioară. Ieşeau de la biserică şi le vedea şezând pe băncile din parcul învecinat, cu un “panino” în mână. Nu împreună, ci fiecare pe cont propriu. Ideea a venit firesc, le-a spus să rămână în biserică cu pachetelul de mâncare cu tot. Lucrurile au curs frumos, oamenii au început să socializeze. Deşi un grup extrem de eterogen, venit din toate părţile României, cu meserii, vârste sau nivele de educaţie diferite, au găsit acele lucruri care să îi unească. În primul rând credinţa, care îi adusese pe toţi în mica biserică de piatră. Apoi problemele şi dorul de casă, simţit de toţi. Au ajuns să se cunoască şi au învăţat să se ajute. Au aflat că Dan e mecanic auto si l-au căutat pe el când au avut maşina defectă. Că Ionel e instalator. Că e nevoie de o îngrijitoare pentru un bătrân şi una dintre femeile din grup a rămas fără loc de muncă. Au ajuns să se ajute şi să se substituie. Erau o adunătură şi, datorită eforturilor părintelui Vasile, au devenit o comunitate. Acum se adună câteva sute în fiecare duminică, iar obiceiul de odinioară –de a mânca un sandwich împreună- s-a transformat într-un prânz în toată regula. Toţi contribuie, se scot mese pliante şi se întind, se aduc farfurii şi tacâmuri din plastic… . Se găteşte prin rotaţie şi sunt în fiecare duminică doritori să ofere o masă. Pentru că au un botez, un parastas, o zi de naştere. Cum zicea părintele Vasile, “nu mai ajung duminicile pentru câţi doritori sunt”. Se spune o rugăciune, o binecuvantare şi apoi lumea se aşează la masă. Şi mai mult decât prânzul, în sine e partea de socializare. Duminicile din mica biserică Saint Alo’ aduc cu duminicile în familie. Pentru că acolo s-a creat o familie.
Am cunoscut-o acolo pe doamna Constanţa, venită din Buzău. Pe doamna Tatiana, venită din Iaşi. Pe Natasha, o ucrainiancă măritata cu un italian şi pe fetiţa lor, care duminică de duminică sunt prezenţi acolo. Pe Michele, un tânăr italian din Sicilia, care a găsit o familie în comunitatea de români din Terni. Familii din Cluj, Iaşi, din Bacău, Maramureş, din zona Piteşti. Familii mixte, romano- italiane. Familii cu copii care se regăsesc acolo şi, după ce participă activ la ceremonia religioasă, rămân la prânzul comun. Am cunoscut şi doamne din Sălaj, cea mai activă dintre toate fiind Monica din zona Cehu Silvaniei. Le-am ascultat poveştile, presărate cu bucurii şi cu tristeţi. Părintele Vasile le cunoaste pe fiecare şi îşi face timp să vorbească cu fiecare dintre ei. Nimeni nu le înţelege mai bine ca el temerile şi frământările. Se bucură şi se întristează alături de ei. Le botează copiii, îi cunună, îi ajută când moare cineva şi trebuie adus în ţară. Şi mai ales îi învaţă să se asculte şi să se ajute unii pe alţii. I-a încurajat să cânte împreună, iar sub bagheta unei soprane musulmane, Mona, ajunsă în Terni la studii, s-a inchegat un cor care se prezintă mai mult decat onorabil. Acum Mona s-a întors în ţara ei, lăsând corul pe “mâna” unei alte soprane, ucrainianca Natasha Komarova.
De Paşte şi de Bobotează biserica este neîncăpătoare, aşa că slujba de Înviere şi cea de Sfinţire a Apei se fac într-o piaţetă alaturată, iar locuitorii din casele din zonă ies la geam cu lumânări aprinse. “Anul acesta nu am putut veni la slujba de Inviere”, ne spune cu tristeţe doamna Constanţa. Pentru că nu s-a suprapus cu Paştele catolic şi nu a fost considerată de către “patronii” ei ca sărbătoare oficială… . E una dintre tristeţile “badantei”. Care “badante” nu au viaţa uşoară. În ciuda aparenţelor, pentru că judecând de afară au asigurată casa şi masa, sunt condamnate să stea 24 de ore din 24 cu câte o persoană în varstă, care de cele mai multe ori e şi bolnavă. Le-am ascultat vorbind de “bătrânul meu” sau “bătrâna mea” ca de bunicii lor, pentru că sunt deja parte din familie. Şi le-am auzit făcându-şi planuri pentru luna de vacanţă – acasă, la familie, la casa pe care au construit-o şi de care nu pot să se bucure… . Dar am auzit-o pe una dintre ele spunând: “eu vreau să îmi fac vacanţa în Italia. Să vizitez locuri faimoase de care am auzit, dar în care, deşi sunt de zece ani în Italia, încă nu am ajuns.”
Despre Părintele Vasile toţi au doar vorbe bune de spus. Îi adună, îi mobilizează. Urmau Rusaliile, sărbătorite şi printr-o lansare de carte la care urma să participe consulul general de la Roma, Tiberiu Trifan. “Cireşe amare” e cartea scrisă de o românca stabilită în Italia, Liliana Nechita, în care a adunat poveşti ale românilor de acolo. Şi tot la iniţiativa preotului Vasile Andreca s-a constituit în cadrul Bibliotecii din Terni o secţie de carte în limba română, pe care acum încearcă să o doteze cu cât mai multe volume.
“Omul sfinţeşte locul”, spune un vechi proverb românesc. E ceea ce s-a întâmplat în Terni, unde un om cu suflet mare a reuşit să inchege o comunitate. Sunt familii care vin duminica şi de la 100 de km distanţă, pentru a asculta Sfânta Liturghie şi pentru a se împărtăşi cu trupul şi sângele Domnului Nostru Isus Cristos. Şi pentru a lua apoi prânzul cu “familia” românească ce s-a creat acolo. În frumoasa biserică din centrul oraşului se împletesc destine. Lângă altar sunt aşezate două drapele: al României şi al Italiei, iar padre Vasile se roagă pentru bunăstarea poporului român şi a poporului italian. Dar rugăciunile pe care le îndreapta spre cer credincioşii de acolo sunt în limba română. Pentru că românesc a rămas şi sufletul lor.