Marin Pop
Din galeria marilor personalități pe care Sălajul le-a dat istoriei face parte, la loc de cinste, şi Corneliu Coposu. Este cea de a patra mare personalitate sălăjeană, în ordine cronologică, după Simion Bărnuţiu, Gheorghe Pop de Băseşti şi Iuliu Maniu, mentorul său politic.
Corneliu Coposu s-a născut pe data de 20 mai 1914, în localitatea Bobota. Tatăl său, Valentin Coposu, era preot greco-catolic în această localitate, iar pe mama sa o chema Aurelia şi era fiica protopopului greco-catolic Iulian Anceanu. Aşadar, apariţia lui pe scena politică românească nu a fost una întâmplătoare, deoarece Corneliu Coposu provenea dintr-o familie cu vechi tradiţii istorice. El avea ca înaintaşi pe linie maternă 7 preoţi, iar pe cea paternă 3. Toţi aceşti slujitori ai altarului au militat pentru ridicarea nivelului cultural al românilor din Ţara Silvaniei şi pentru împlinirea visului de veacuri al românilor, acela de a se uni într-un singur stat. În calitate de preoţi, ei au fost lideri de opinie în lumea satelor, contribuind la păstrarea valorilor tradiţionale ale românilor, a moralei creştine, dar ei au fost şi luminători de carte, fiind directori ai şcolilor confesionale, unde limba de predare era limba română.
Valentin Coposu şi Aurelia Anceanu au adus pe lume şase copii: Cornelia Veturia (1911-1988), licenţiată a Facultăţii de Chimie din Cluj; Corneliu Valeriu (1914-1995), marele om politic; Mircea Flaviu (1918-1919); Doina Viorica Măriuca (1922-1990), licenţiată a Facultăţii de Farmacie din Bucureşti; Flavia Lucia Terezia, căsătorită Bălescu (n. 1924), licenţiată a Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti şi Steluţa Lucia Rodica (n. 1933), licenţiată a Institutului Politehnic Bucureşti.
În această atmosferă „politico-misticistă, plină de esenţă românească şi străbătută de patriotism”, care exista în casa preotului din Bobota, la data de 20 mai 1914 a văzut lumina zilei Corneliu Coposu. După cum îşi amintea marele om politic, pereţii casei din Bobota erau înţesaţi cu tablouri ale marilor înaintaşi Avram Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan, dar existau şi gravuri ale marilor oameni de cultură ai poporului nostru: Andrei Mureşanu, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu.
A urmat cursurile şcolii primare la Bobota, iar cele secundare la liceul „Sfântul Vasile” din Blaj, în perioada 1923-1930.
Înaintaşii săi au îmbrăţişat cu toţii cariera preoţească. Corneliu Coposu a fost lăsat să-şi aleagă singur cariera. Astfel, în anul 1930, la vârsta de numai 16 ani, el se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1934.
După terminarea facultăţii, debutează în cariera publicistică, în coloanele ziarului din Cluj, România Nouă, care era condus de către Zaharia Boilă. Activitatea jurnalistică a lui Corneliu Coposu cunoaşte în această perioadă o pondere deosebită în cadrul preocupărilor sale. A scris sute de articole, fără a fi însă un gazetar de duzină. Academicianul, omul politic şi prieten apropiat al lui Corneliu Coposu, Gabriel Ţepelea sublinia despre acesta, pe lângă faptul că a fost un mare om politic, că a fost şi „un condeier de mare vervă şi talent”.
Opera scrisă a lui Corneliu Coposu, până la arestarea sa (14 iulie 1947) cuprinde volumele Ungaria ne cere pământul, apărut în anul 1940 şi Ţara Sălajului, apărut la Bucureşti în anul 1944. A publicat peste 200 articole în periodicele România Nouă, Pământul românesc, Ardealul, Dacia, Alba Iulia, Tribuna Transilvaniei, Tribuna din Braşov şi în ziarul Dreptatea.
A intrat în politică încă de la vârsta de 16 ani, în anul 1930, când, spunea el, primul ministru al României, Iuliu Maniu, l-a numit în funcţia de şef al cabinetului său. Între anii 1937-1940 a îndeplinit funcţia de secretar al lui Iuliu Maniu, iar din anul 1940 pe cea de secretar politic al acestuia.
La pregătirea cu multă migală, seriozitate şi responsabilitate istorică a actului de la 23 august 1944, Corneliu Coposu, de-a lungul anilor 1941-1944, şi-a adus o apreciabilă contribuţie, prin munca lui de zi cu zi, extrem de riscantă în acea vreme şi mai ales prin misiunile secrete care i-au fost încredinţate şi pe care le-a dus la îndeplinire.
În calitate de secretar politic al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor al desfăşurării evenimentelor premergătoare executării loviturii de Palat, însoţindu-l pe acesta la întrevederile şi discuţiile purtate cu regele Mihai, cu conducătorii partidelor politice, cu generali români participanţi la complot, cu fruntaşi civili din viaţa publică, cu grupuri de diplomaţi din Ministerul de Externe, cu conducătorii misiunilor aliate paraşutaţi în ţară şi cu radiotelegrafiştii britanici.
În noul guvern prezidat de către generalul Sănătescu, Corneliu Coposu a fost numit director de cabinet la preşedinţia Consiliului de Miniştri – biroul lui Iuliu Maniu, funcţie din care va demisiona la data de 11 noiembrie 1944. Din amintirile lui rezultă că această funcţie era de secretar general al guvernului, calitate în care se va ocupa, prin colonelul sovietic Finoghenov, de aprovizionarea cu alimente a soldaţilor sovietici din România.
La data de 12 decembrie 1944, Corneliu Coposu a fost ales secretar al Delegaţiei Permanente a P.N.Ţ., organul de conducere al partidului. Totodată, el este numit în funcţia de vicepreşedinte al organizaţiei P.N.Ţ. din judeţul Sălaj. Aici se pare că a intrat în conflict cu preşedintele acestei organizaţii, Ionel V. Pop, care nu era de acord cu această numire.
În anul 1946 a fost ales în funcţia de secretar general adjunct al organizaţiei P.N.Ţ din Ardeal şi Banat. De asemenea, la şedinţa Comitetului Central Executiv al P.N.Ţ. din acelaşi an a fost ales secretar general adjunct al partidului.
La alegerile din data de 19 noiembrie 1946, care au fost falsificate de către comunişti, Corneliu Coposu a candidat pentru un mandat de deputat al judeţului Sălaj.
Pe data de 14 iulie 1947, în urma capcanei întinse de către Securitate au fost arestaţi, la Tămădău, liderii P.N.Ţ. care urmau să plece în străinătate pentru a forma un guvern în exil. Corneliu Coposu a fost arestat şi el, fiind ridicat de la sediul partidului, împreună cu toţi cei prezenţi, de către o companie de jandarmi.
La vârsta de 33 de ani, în momentul când avea în faţă o carieră strălucită, Corneliu Coposu este arestat şi va sta închis în temniţele comuniste 17 ani şi jumătate, pentru faptul că a crezut sincer într-un viitor democratic al ţării sale.
Traseul complet urmat de către Corneliu Coposu în temniţele comuniste a fost următorul: Ministerul de Interne (M.I.), Malmaison, Văcăreşti, Snagov, Piteşti (din fericire, înainte de macabrul experiment de reeducare), M.I., Craiova, Uranus, M.I, Jilava, Malmaison, Capul Midia, Ghencea, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, M.I., Uranus, Jilava, Gherla, Sighet, Aiud, Râmnicu-Sărat, M.I. şi domiciliul forţat la Rubla.
După eliberarea din închisoare a fost permanent urmărit de către Securitate. Ultima arestare a lui Corneliu Coposu, înainte de evenimentele din decembrie 1989, a fost chiar înainte cu câteva zile de acestea, şi anume pe data de 12 decembrie şi a durat trei zile. Aşadar, se poate afirma faptul că anii de închisoare ai lui Corneliu Coposu au durat până în anul 1989, deoarece şi după eliberarea sa, în anul 1964, a avut parte de 27 percheziţii domiciliare, cu repetate reţineri la Securitate. Aici a fost chemat şi interogat de sute de ori, obligat să scrie nenumărate declaraţii pentru a răspunde la acuzaţiile de complot, tentativă de destabilizare a ordinii în stat, sabotaj, propagandă ostilă orânduirii etc. La percheziţiile domiciliare i se confisca tot ce scria şi astfel i-au fost distruse o serie de scrieri, în special istorice, de mare valoare ştiinţifică.
În zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, în casa lui Corneliu Coposu a fost elaborat apelul P.N.Ţ.C.D. semnat iniţial de 10 persoane, printre care s-au aflat Ion Diaconescu, Sergiu Macarie etc.
Corneliu Coposu a fost un mare vizionar, prevăzând căderea sistemului comunist şi revenirea ţării noastre între democraţiile europene. Presimţea că acest „colos cu picioarele de lut” nu avea cum să reziste în faţa democraţiei. De aceea, încă din anul 1987, în plin regim comunist, a reuşit să afileze P.N.Ţ-ul la Internaţionala Creştin-Democrată, care s-a dovedit, ulterior, a fi majoritară în Parlamentul European. Astfel, acest moment dovedeşte faptul că marele om politic a avut clarviziunea că sistemul comunist se va prăbuşi, iar Europa va deveni o Europă unită a democraţiilor.
Din anul 1991, P.N.Ţ.C.D. a fost primit ca membru cu drepturi depline în U.E.C.D. Corneliu Coposu, în calitate de preşedinte al acestui partid, a participat la toate congresele internaţionale ale forurilor respective, susţinându-şi punctele de vedere şi arătând specificul situaţiei politice din România şi dorinţa acesteia de a se integra în Europa după ce, aproape 50 de ani, fusese de cealaltă parte a Cortinei de Fier, unde ruşii şi-au impus sistemul lor totalitar comunist. Beneficiind de avantajul că partidul era afiliat la Internaţionala Creştin-Democată, Corneliu Coposu nu a scăpat nici un moment prilejul de a sensibiliza Occidentul asupra perioadei dificile prin care trecea ţara noastră şi asupra dorinţei sale de a se integra în structurile democratice europene.
Pe plan intern a reuşit să înfiinţeze Convenţia Democratică din România, al cărei prim preşedinte a fost, şi să traseze o conduită politică partidelor politice care făceau parte din ea. A fost preşedintele P.N.Ţ. până la moartea sa şi l-a readus pe scena politică românească la locul pe care-l merita. De asemenea, la alegerile parlamentare din anul 1992 a fost ales ca senator de Bucureşti din partea P.N.Ţ.C.D.
Ca o încununare a întregii sale activităţi, în luna mai 1995 este numit Ofiţer al Legiunii de Onoare franceze. El preferă să primească această înaltă distincţie, în ţară, în mijlocul poporului pe care-l slujea cu un patriotism sincer şi dezinteresat.
Ambasadorul Franţei la Bucureşti, Bernard Boyer, a fost cel care i-a înmânat înalta distincţie, pe data de 6 octombrie 1995, la Bucureşti, în numele preşedintelui Franţei, Jacques Chirac. În discursul său, ambasadorul francez spunea despre Corneliu Coposu următoarele: „N-aţi fost nici şef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei, nici academician şi nici măcar ambasador. Dar n-aţi avut nevoie de aceste titluri pentru a vă face un nume recunoscut şi respectat pretutindeni (…). Era normal ca după Revoluţie să jucaţi un rol în această ţară (…) pentru care sunteţi un punct de referinţă (…). Graţie dumneavoastră, graţie câtorva oameni, România de azi e o Românie liberă şi toţi românii, oriunde ar fi ei şi orice ar fi făcut se recunosc în dumneavoastră”.
Emoţionat de cuvintele înălţătoare pe care i le-a adresat ambasadorul francez, Corneliu Coposu declara, cu modestia-i recunoscută, următoarele: „Permiteţi-mi să consider acordarea acestui titlu în primul rând un omagiu adus României şi poporului român. Aş vrea să cred, în acelaşi timp, că onoarea pe care mi-o faceţi constituie un semn de încurajare şi speranţă. Nădăjduiesc de fapt că ţara mea îşi va găsi locul demn printre naţiunile democratice ale Europei, un loc din care a fost exclusă cu brutalitate prin lunga şi întunecoasa dictatură comunistă”.
În dimineața zilei de 11 noiembrie 1995, la orele 9 și 20 de minute, Corneliu Coposu trece în eternitate. Corpul neînsuflețit a fost expus în holul sediului central al PNȚCD, iar timp de 3 zile, până la înmormântare, care a avut loc pe data de 14 noiembrie, la catafalcul marelui dispărut, de dimineața până seara, a avut loc un adevărat pelerinaj. Mii de oameni veniți din întreaga țară au stat la cozi nesfârșite pentru a-i aduce un ultim omagiu.
Deși nu a avut parte de funeralii naționale, la înmormântarea Seniorului au participat peste 100.000 de oameni din întreaga țară, care au venit în mod spontan să-l conducă pe ultimul drum. A fost înmormântat în Cimitirul Belu, alături de mamă, soție și surori. Ultimii care au rămas la cimitir au fost consătenii din satul natal, Bobota, atât de drag lui, în frunte cu fina lui, profesoara Valeria Ciocean, care au rostit rugăciuni și cântări religioase specifice zonei în care a văzut lumina zilei.
Referitor la schimbarea de atitudine chiar și a celor mai înverșunați adversari politici, semnificativă ni se pare interpretarea lui Ion Diaconescu: „Cât a fost Coposu în viață, ca de altfel și noi ceilalți, care am evoluat pe aceleași coordonate, am fost huliți, batjocoriți, urâți, nu pentru trecutul nostru, care de fapt merita toată cinstirea, ci pentru faptul că supraviețuisem genocidului comunist și revenisem pe scena politică a țării ca un act de acuzare sau, dacă vreți, martori ai acuzării pentru toate crimele și nelegiuirile făcute în perioada comunistă. Chiar și cei care nu colaboraseră cu regimul, dar se făcuseră vinovați prin simpla lor pasivitate erau deranjați de prezența noastră în viața politică a țării. Puteam fi acceptați în istorie cu referire la acele vremi trecute dar, după părerea lor, n-aveam ce căuta în viața politică prezentă, căci le aminteam mereu de compromisurile lor”.
Elocvente sunt, în acest sens, cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, care spunea că în tinerețe i-au animat idealuri diferite, el fiind comunist, dar recunoștea că cel care a avut dreptate a fost Corneliu Coposu.
Pentru generația tânără și cele care vor urma după noi rămâne testamentul și crezul politic al Seniorului Corneliu Coposu. Înt-una dintre ultimele lui apariţii, conştient parcă de sfârşitul care se apropia, declara, ca o sinteză a întregii lui existenţe pământene și totodată ca un testament politic, următoarele: „În fond nu e importantă persoana mea, e importantă ideea legată de activitatea mea. Dacă această idee triumfă şi dacă ea este îmbrăţişată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia sau dispariţia mea sunt secundare. Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta triumfă, dispariţia mea nu este semnificativă”.
În ceea ce priveşte dimensiunea personalităţii marelui om politic şi a activităţii sale de o viaţă, închinată în slujba ţării, relevante sunt cuvintele lui Klaus Franche, deputat creştin-democrat în Bundestag, preşedintele Comisiei Parlamentare România-Germania. La trecerea în nefiinţă a marelui om politic, Corneliu Coposu, acesta declara: „Cred că dl. Coposu a fost unul dintre marii oameni ai României. Prin experienţa sa din trecut s-a dovedit a fi un adevărat luptător al democraţiei. El a militat pentru dezvoltarea economică a ţării dumneavoastră şi integrarea ei în Europa. Toţi europenii creştin-democraţi şi conservatori îi vor simţi lipsa”.
La trecerea în etenitate, importanţi oameni politici de pe întreg mapamondul au trimis scrisori de condoleanţe. Printre ei şi Regele Mihai, al cărui sfetnic de încredere a fost. Iată ce spunea Majestatea Sa despre personalitatea lui Corneliu Coposu: „Dimensiunea sa etică l-a impus ca un necontestat reper și simbol al valorilor esențiale ale neamului nostru. Autoritatea sa morală a constituit coloana vertebrală a structurilor care, din decembrie 1989, au reunit toți românii dornici să scoată țara din impas. Prin caracterul său ferm a impus respect până și adversarilor săi cei mai încrâncenați. Viața exemplară a acestui mare român a fost o pildă pentru toți cei care l-au cunoscut (…). Dârz și demn, a luptat până la sfârșit. Om al datoriei, suflet generos, fidel Țării și Coroanei, Corneliu Coposu a trăit prin dăruirea de sine”.
Bunul său prieten și colaborator apropiat, Ion Diaconescu, care i-a urmat în funcția de președinte al PNȚCD spunea următoarele: „El a marcat, cu viața și activitatea sa politică, ultima jumătate de secol din istoria zbuciumată a acestei țări, împletindu-și destinul cu vitregia acestor vremi. El a reprezentat, în ultimele decenii, simbolul luptei de rezistență națională față de opresiunea comunistă, el a fost nădejdea noastră, a tuturor, pentru vremuri mai bune în această țară”.
Viitorul președinte al României, Emil Constantinescu, spunea despre mentorul său politic următoarele: „Pentru că politica nu are preoți, a trebuit să existe un om numit Corneliu Coposu, capabil să ia asupra lui păcatele ei. Printr-o alchimie, numai de el știută, a transformat fiecare umilință, în bunătate și căldură umană. Și-a plâns prietenii, dar a găsit puterea de a-și compătimi călăii”.
Activitatea deosebită pe care a depus-o de-a lungul întregii sale vieţi a fost apreciată de oamenii politici din străinătate şi de presa internaţională, care l-a numit ca fiind „cel mai moral şi mai important politician român de după revoluţie”.
Mulţi români realizează, însă, faptul că personalitatea lui Corneliu Coposu, la fel ca a multor alte mari genii ale poporului român, a fost percepută la reala sa valoare doar după ce a murit. Marii oameni politici occidentali, însă, i-au recunoscut adevărata sa valoare. Noi, din păcate, nu. Aceasta face parte din mentalitatea noastră românească de a ne da seama de adevărata valoare a unei mari personalităţi, după cum a fost şi Corneliu Coposu, doar atunci când nu mai este între noi.
Vizitaţi pagina web a revistei: www.caietesilvane.ro
