Motto: „România mea e România valorilor” (Călin Vlasie, scriitor, director al Editurii „Paralela 45”)
Aserțiunea din motto este și subtitlul acestui articol. Un aspect îmbucurător din istoria literaturii noastre este faptul că „Testamentul literar” al lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) n-a fost uitat : „Urmașilor mei Văcărești! /Las vouă moștenire/Creșterea limbei românești/Și-a patriei cinstire”.
Prin urmare, „a patriei cinstire” a devenit laitmotiv al literaturii noastre culte. Îmi face o mare plăcere s-o dovedesc prin câteva texte ce cred că nu pot lăsa indiferent pe oricine trăiește pe plai românesc și se simte aici acasă. Istoricul și literatul pașoptist Nicolae Bălcescu(1819-1852) în lucrarea sa neterminată „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” descrie, în Capitolul 4, „Ardealul”. Acesta este văzut ca un teritoriu-simbol al țării și considerat „o țară mândră și binecuvântată între toate țările de Domnul pe pământ…”.
Întemeietorul Școlii de Înțelepciune de la Păltiniș, filozoful Constantin Noica (1909-1987), într-un eseu îl considera pe Eminescu „omul deplin al culturii românești”. Acesta, în binecunoscuta poezie „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, aduce patriei- mamă unul din cele mai întemeiate și sugestive elogii: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/Țara mea de glorii, țara mea de dor?”
Nu cred că poate fi o metaforă mai cuceritoare și mai plurisemantică decât „țară de dor”. Într-adevăr, noi, românii, am trăit și trăim într-o țară a dorului! Da, este și o „țară de glorii”. Cine le-a obținut? Ne-o spune admirabil scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea în drama istorică „Apus de soare”. La chemarea voievodului Ștefan cel Mare, înaintea unei noi bătălii cu cei ce-au venit de-au cerut „pământ și apă”, de pretutindeni puhoaie de oameni se-ndreaptă spre preaslăvitul conducător. Văzându-i, fulgerat de emoții, acesta li se adresează: „O! Mai sunteți?…Să nu mai sece izvorul vostru!… Săraci și voi și eu…Ce bogată e Moldova!”
Prin înțeleptul domnitor moldav, oratorul Delavrancea transmite un adevăr pe care nimeni nu-l poate pune sub semnul îndoielii: marea valoare/bogăție a unei țări o reprezintă oamenii ei. Profeticele cuvinte ale celui care ne-a fost „baci până la adânci bătrâneți” ne amintesc de anticul dramaturg Sofocle, cel care în piesa „Antigona” spunea: „În lume-s multe mari minuni/Minuni mai mari ca omul nu-s”.
Călin Vlasie, scriitorul și directorul Editurii „Paralela 45”, în lucrarea „Știința apropierii de viitor”, într-unul dintre interviurile sale mărturisește că pentru el „România este România valorilor”. Recunosc cu bucurie și mândrie că această viziune despre România m-a încântat și o consider indubitabil veridică. Din păcate, nu pot să nu precizez că țara noastră este una în care valorile nu sunt valorificate, nu sunt situate la locul cuvenit. Cuvântul valoare nu este în fondul principal de cuvinte, iar când, totuși, este, el are alte sensuri: bogăție, funcții, relații, apartenență politică, nepotism.
România nu a dus și nu duce lipsă de valori. Din nefericire, multe dintre ele au trebuit să fie validate peste hotare pentru a fi recunoscute ca atare și în țară. Nu-mi pot explica de ce la români parcă există un apetit atrofiat pentru valori. E un complex de inferioritate față de unii mai buni decât noi? Doar valorile aplicate duc lumea înainte! Mediocritățile stagnează dezvoltarea. Am avut și am un cult pentru valori. Ca român, sunt mândru că din orice istorie a unui domeniu cultural, artistic, politic, sportiv, muzical, cinematografic, medical, biologic nu pot lipsi numele românilor, dacă cel ce scrie această istorie este corect, obiectiv și pertinent.
Nici prezentul românesc nu este văduvit de valori. Mă voi referi doar la două din domeniul culturii. Dacă mi s-ar cere un top al elitelor din acest domeniu contemporan, fără ezitare pe primele locuri i-aș situa pe Nicolae Manolescu și pe Andrei Pleșu. Pentru că ei, în viziunea mea, întruchipează la modul înalt ceea ce înseamnă a fi intelectual, a fi om de valoare. Pentru că prin ceea ce au realizat până acum fiecare în domeniul său, rămân repere greu de egalat: Nicolae Manolescu în critica literară, iar Andrei Pleșu în editorialistică, în eseistică. Spre nemulțumirea celor care îi cunosc și-i apreciază cu obiectivitate, cei doi au renunțat în ultimii ani tocmai la ce i-a consacrat. De aici, regretabila absență a lor în peisajul revuistic actual. Regretul nu este doar al meu, un simplu iubitor al fenomenului cultural. O spun numeroși specialiști în aceste domenii. Reproduc doar unele opinii de autoritate , ele vor motiva regretabila lor absență sau de ce s-a născut dorul de Nicolae Manolescu și Andrei Pleșu. Ei nu au renunțat la scris, în schimb primul dintre ei nu mai scrie cronici literare, ci editoriale în revista „România literară”. Andrei Pleșu a renunțat la săptămânalele editoriale din revista ce-a întemeiat-o, „Dilema veche”, și scrie doar eseuri.
În România avem mulți cronicari literari valoroși. Niciunul nu s-a ridicat, încă, la nivelul valoric al președintelui Uniunii Scriitorilor din România și director al revistei „România literară”. Într-o perioadă în care se scrie și se publică mai mult decât niciodată până acum, autoritatea spirituală a criticului literar Nicolae Manolescu ar fi de mare folos. El este cel care le-a cerut de mulți ani confraților să aibă ca deviză în ceea ce scriu –„Nu mediocrităților!”. A făcut-o decenii de-a rândul, începând de la 22 de ani în revista „Contemporanul” și până în 1990.
Alexandru Cistelecan sintetizează locul și rolul lui Nicolae Manolescu în literatura noastră, dar și consecințele „trădării” sale: „Nu doar cel mai important critic al perioadei interbelice a fost Nicolae Manolescu, ci criticul decisiv al întregii perioade… Când după 1990 a părăsit cronica literară, întreaga literatură contemporană s-a simțit orfană și abandonată…” Alexandru Cistelecan, critic și istoric literar, eseist, editorialist, profesor universitar, este considerat de cei mai mulți critici și istorici literari și editorialiști, unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani.
În volumul „Viață și cărți”, Nicolae Manolescu (n. 1939) s-a autocaracterizat ca fiind „un cititor de cursă lungă”. El este deopotrivă și un critic literar de cursă lungă. A scris cronici literare de la 22 de ani și până în 1990. Eseul său în trei volume intitulat „Arca lui Noe” este o excelentă „zăbavă” asupra romanului românesc.
Și mai amplă este „cursa” domniei sale în cele cinci secole de literatură română. „Istoria critică a literaturii române” este cea mai valoroasă operă de acest tip de la noi după 1990. Am citat doar câteva din cărțile ce formează bibliografia acestui încă foarte activ reprezentant al literaturii române de azi.
Andrei Pleșu (n.1948) – scriitor, eseist, istoric al artei, estetician, stilist al limbii române a înființat revista de cultură „Dilema veche”, a fost ministru al Culturii, ministru al Afacerilor Externe, profesor universitar. Din cărțile publicate : „Minima moralia”, „Despre frumusețea uitată a vieții”, „Parabolele lui Iisus adevărul ca poveste”, „Despre îngeri”, „Obscenitatea publică” etc.
După părerea mea, Andrei Pleșu este unul din cei mai valoroși eseiști din cultura noastră actuală, atât prin profunzimea și actualitatea problematicii pe care o abordează în fiecare text, cât, îndeosebi, prin farmecul stilistic în care își îmbracă opiniile. Un stilist desăvârșit, eleganța frazărilor sale este una greu egalabilă. Aceste virtuți nu-i fac textul inaccesibil sau echivoc, ci, dimpotrivă, este unul definibil prin claritate, logică, persuasivitate, încât ai vrea să nu se mai sfârșească.
Elegant în stil, dar nu prețios, profund, dar nu neinteligibil. Și el a „trădat” genul publicistic ce l-a făcut atât de apreciat-editorialele săptămânale ce le publica și în ziarul „Adevărul”.
Profesorul universitar Vladimir Tismăneanu de la Universitatea Maryland sintetizează specificul editorialelor sale: „Filozof al culturii și al religiei, el este în egală măsură un comentator redutabil al actualității politice. Fiecare articol al său este o invitație la decență, eleganță a gândirii și civilitate. Directețea scrisului său,refuzul de a se exprima eufemistic când e vorba de imbecilitate, mitocănie și mârșevie, au dus la atacuri dezgustătoare”. Este unul din motivele care l-au determinat ca începând din 2019 Andrei Pleșu să se retragă din viața publică, consacrându-se proiectelor personale și continuând să scrie doar eseuri săptămânale în „Dilema veche”.
Editorialele lui Andrei Pleșu au fost adevărate texte argumentative. Concordanță perfectă între titlu și conținut. Argumente diverse, concrete. Totul este logic în ceea ce scrie. Totul este motivat de ce nu-i bine și ce consecințe are.
De la Andrei Pleșu putem învăța ce înseamnă un stil elevat, ce înseamnă a dovedi ceva, ce efecte au deraierile de la normalitate. E un înțelept ce privește spectacolul lumii actuale și ne spune cu voce tare ce-i urât în acesta, care-i sunt consecințele. Andrei Pleșu nu țintește neaparat persoane, el vorbește despre principii și modul în care ele sunt respectate în primul rând de cei care sunt aleși să conducă.
Andrei Pleșu disprețuiește „obscenitatea publică” și pledează pentru o „minima moralia”.
Închei prin a reproduce un scurt fragment dintr-un edificator editorialul al său intitulat „Martirajul limbii române”. El va spune cititorului mai mult decât frazele mele ce-l anticipează: „Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întâmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mârlănie şi delir. Suntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime. Cum ne-am mai putea reabilita în ochii noştri şi ai celorlalţi? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesională – îmi spun că numai limba română, cu micul ei tezaur de împliniri intraductibile, merită încă o posteritate. Dar e limpede, pe de altă parte, că ea n-a fost niciodată mai batjocorită ca acum. Se vorbeşte sângeros de urât, cu un apetit al promiscuităţii şi al degradării de care cu greu ne vom putea vindeca. Viaţa cetăţii a devenit o baie de vulgaritate. Suntem în ochiul unui vârtej toxic, al unei tornade, care riscă să ne desfigureze.Cu puţin timp înainte să moară, Socrate îi spunea prietenului său Criton: „…reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a face rău sufletelor” (Phaidon, 115, e). A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sunt tot atâtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti, o primejdioasă otravă”.
De ce pledez pentru valori? Pentru că sunt un „veritabil tezaur național. Prin intermediul lor, România contribuie la îmbogățirea valorilor spirituale, artistice europene și nu numai…” (Prof. Dumitru Avakian, Colegiul „George Enescu”, București)
Octavian Guțu,
dascăl de cetire și simțire românească
