Regele Mihai I al României – în exil

Regele a semnat actul de abdicare în prezența prim-ministrului Petru Groza și a șefului P.C.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej. Apoi, Majestatea Sa a fost nevoit, împreună cu mama lui, Regina Elena, să își facă bagajele și să părăsească țara. Regina Mamă Elena a fost urmărită în fiecare încăpere a Palatului Peleș și nu i s-a permis să ia niciun obiect, nici măcar o scrumieră.
Persoanele din comisia de inventariere au permis să ia cu ei doar lucruri de imediată folosință, dar i-au lăsat să iasă cu patru automobile, probabil ca să se creadă că mașinile erau pline de averi.
Apoi, odată ajunși la gara din Sinaia (era seara zilei de 3 ianuarie 1948), militarii au răscolit bagajele Regelui și ale mamei sale, ca să se asigure că nu au împachetat bani sau bijuterii. Până și pâinea și fructele aflate pe masa Reginei Elena au fost tăiate în două.
Regele nu se aștepta ca pe peronul gării Sinaia să fie public. În loc de public erau niște ofițeri, înșiruiți pe două rânduri pe culoarul de la ieșirea din gară și ușa vagonului. Ostașii erau întorși cu spatele la Majestățile Lor. Când s-a urcat în tren, unul dintre ofițeri a întors puțin capul spre Majestatea Sa Regele Mihai. Și a văzut că „îi curgeau lacrimile pe față”.
Această ultimă imagine din gara Sinaia s-a întipărit în mintea Regelui. S-a închis ușa și obloanele vagonului au fost coborâte.
Rămas în țară, Regele ar fi fost dovada cea mai supărătoare pentru Moscova că România se poate număra oricând printre țările care ar fi avut drept să stea la masa tratativelor cel puțin tot atât de bine ca și Franței. Stalin, care este sinonim cu comunismul, reușise să înșele pe toată lumea. Oamenii lui fuseseră infiltrați până la cele mai înalte niveluri politice. Este paradoxal că după război, românilor li s-a rezervat un destin de lagăr, în timp ce unor popoare care au participat efectiv la distrugerea democrației în lume, li s-a permis, după același război să se dezvolte în libertate. Mai întâi față în față cu Stalin și pe urmă cu urmașii lui Aliații Noștri de după 23 August 1944 n-au îndrăznit să facă mai mult pentru noi!
Pe data de 5 ianuarie 1948, Majestățile Lor sosesc în Elveția după o călătorie de două nopți întregi și o zi întreagă sosesc în Lausanne. După ce trenul s-a oprit s-a auzit zgomotul unei mașini apropiindu-se. La câteva clipe după oprirea mașinii, un Jeep, ușa vagonului a fost deschisă zgomotos și în salon a intrat un căpitan american, care a luat poziție de drepți, a salutat și a spus în limba engleză: „Sire, acum sunteți liber”.
În gara din Lausanne era o grămadă de lume. Surprinzător pentru că elvețienii sunt de obicei mai rezervați. Pe drumul de la vagon spre gară, locuitorii au strigat în limba franceză: „Trăiască Regele! Trăiască libertatea!”
Au tras la hotelul Beau Rivage din Lausanne unde au locuit trei săptămâni, de unde a luat legătura cu logodnica sa.
Cât a stat la Beau Rivage a fost greu de trăit, din cauza reporterilor. Erau mulți și de toate națiile. Dar, cum elvețienii nu se abat de la principiul că pe teritoriul lor nu se fac declarații de nici un fel, prezența ziariștilor îl punea pe Majestatea Sa în situații destul de complicate. Îl întrebau despre chestiuni asupra cărora în virtutea acestei rigori, nu se putea da nici un detaliu. Și de la un moment dat, a început să-i intereseze din ce în ce mai mult problema logodnei cu Principesa Ana.
Totuși, cât a stat la Lausanne, ambasadorul Angliei a venit la Majestatea Sa, trimis de Rege, ca să le dea relații asupra întâmplărilor de la București. A fost o întrevedere bună, dar n-a dat de înțeles nimic în legătură cu viitorul României. Englezii sunt oricum foarte zgârciți cu declarațiile politice. În acel moment nici nu aveau nimic de transmis. Ambasadorul Angliei voia să-și informeze corect suveranul, și nu numai atât.
Cu prilejul nunții Principesei Elisabeta, ambasadorul Franței, Masigli, a fost trimis în mod oficial, pentru a invita pe Majestatea Sa Regele Mihai, ca la întoarcerea în țară să facă o vizită în Franța. Dar cum hotărâse să plece cu avionul în Elveția, a mulțumit și a făgăduit că va merge în Franța la o dată ulterioară, pe care o vor stabili de comun acord. După ce a luat legătura cu logodnica care a venit la Lausanne, au hotărât să petreacă câtăva vreme la munte pentru o săptămână, zece zile, pentru deconectare.
Când s-au întors la Lausanne, în urma discuțiilor cu mama Sa și toți ceilalți din echipa sa au hotărât să meargă în America, crezând că aici e loc mai mult decât oriunde de explicațiile lor. Credeau că ele sunt așteptate și că, după ce vor fi furnizate, ceva substanțial de va schimba în soarta României. Pe la sfârșitul lui februarie au căzut de acord să pornească spre America. Atunci și-a zis: „Să profităm să trecem prin Paris și să dăm curs invitației de a merge la Președintele Franței”.
Hotărârea a fost transmisă Ambasadei Franței de la Berna. Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat. În schimb a dezamăgit profund: „Ne pare rău, acum e altă situație decât cea din noiembrie 1947, nu se mai poate …”
Acesta a fost, în rezumat, conținutul răspunsului.
În drum spre America, au stat două zile la Paris. Aici a încercat să facă o Declarație de presă despre evenimentele din Decembrie 1947. Acest lucru nu i s-a îngăduit.
La Londra a fost cel dintâi loc unde a putut să vorbească deschis. În ziua de 4 martie 1948, aflat la Londra, Regele Mihai a făcut cunoscut presei internaționale adevărul despre actul semnat sub imperiul constrângerii, subliniind că dreptul său legitim de suveran al României nu s-a pierdut și că jurământul pe care îl depusese pentru țară menține vie misiunea sa și a Familiei Regale. În cazul pierderii teritoriului – patria – de către un monarh, acesta nu-și pierde drepturile de suveran, ci le conservă. Mihai a rămas în continuare Rege, căci un titlul nu se pierde. Există o suveranitate neteritorială, pe care a purtat-o cu sine și departe de România, în exil.
În conferința de presă n-a dat prea multe detalii, cu gândul la eficiența expunerii, așa că într-o singură declarație a încercat aproape tot ce ar fi fost de spus atunci despre situația Sa și a țării. O redăm mai jos:
„În dimineața zilei de 30 decembrie 1947, Dl. Petru Groza și Gheorghiu-Dej, membri ai Cabinetului Român, mi-au prezentat textul actului de abdicare, îndemnându-mă să semnez documentul imediat. Amândoi s-au prezentat la Palatul Regal după ce acesta a fost încercuit de detașamente armate, informându-mă că mă vor socoti răspunzător pentru vărsarea de sânge ce va urma, ca o consecință a intrucțiunilor ce le emiseseră deja în caz că nu voi semna în cadrul limitei de timp impusă. Acest act mi-a fost impus cu forța de un Guvern instalat și menținut la putere de o țară străină, un Guvern total nereprezentativ pentru voința poporului român … Îndepărtarea monarhiei constituie un act de violență în politica de subjugare a României. În aceste condiții nu mă consider obligat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus. Cu neclintită credință în viitorul nostru, animat de același devotament și dorința de a munci, voi continua să servesc poporul român, de care destinul meu este legat inexorabil”.
Anglia avea un sistem mai liber de a vorbi, dar nici ei n-ar fi acceptat atunci să ataci deschis guvernul cu care întrețin relații!
Ecoul Conferinței de presă n-a fost cel scontat.
După o ședere de câteva zile la Londra s-a suit pe vapor și au plecat spre America, dar cu mai puțină speranță decât în ziua când hotărâseră să pornească la drum. După aproape cinci zile au ajuns la New York. A urmat o perioadă grea. Contactul cu presa americană era aproape insuportabil. Ziariștii aveau un fel de-a pune întrebări foarte dificil, brutali când întrebau, iar atunci când trebuie să consemneze erau parcă dezinteresați de propriile lor afirmații. Tot timpul voiau să te prindă cu declarații neconvenabile. Spre exemplu unul dintre ei l-a întrebat pe Majestatea Sa: „ – Cum este Ana Pauker?”
La rândul său Regele l-a întrebat dacă i-a văzut fotografia: „ – Da, a răspuns el/ – Păi așa e, cum arată în fotografie”.
A fost rugat Majestatea Sa să le țină un mic discurs în care să explice situația din România. Discursul a fost ținut la Clubul Presei Externe.
Pe urmă, timp de trei săptămâni, a călătorit prin Statele Unite. S-a întâlnit cu Președintele Truman, care a acceptat o convorbire de zece minute. Dar ce putea vorbi în zece minute?
Foarte succint i-a arătat ce s-a petrecut în România după întoarcerea armelor în 1944. A mulțumit pentru decorația pe care o primise, cea mai importantă distincție americană.
„New York Times” și alte ziare internaționale au prezentat știrea privitoare la ceremonia de decorare a Regelui României din ziua de 10 Mai 1947 de către S.U.A. La ora 12,30, după sărbătorirea oficială de către Guvern la Patriarhie, a Zilei Independenței, diplomatul american Burton Berry și generalul de brigadă Schuyler, emisar militar al Statelor Unite în Comisia Aliată de Control, acompaniați de locțiitorii lor au fost primiți de Rege. Berry a comunicat că motivul vizitei era la ordinul președintelui Truman, conferirea decorației „Legiunea pentru Merit” în grad de comandant-șef Regelui Mihai I. Motivele care au susținut acordarea acestei înalte distincții erau consemnate în Brevetul semnat de Harry Truman: „Regele Mihai I al României a avut o ținută excepțional de meritorie, aducând eminente servicii Aliaților în lupta lor contra Germaniei naziste”.
Mesajul lui Harry Truman concluziona: „Poporul român și Armata Română a răspuns de îndată acestui apel la luptă al Suveranului, cu rezultatul că, după puține zile, cea mai mare parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist și principalul front de rezistență germană în sud-estul Europei a fost retras cu mai bine de 500 km spre nord-vest. Prin înalta Sa judecată, prin îndrăzneala acțiunii și prin eminentele Sale calități de conducător M.S. Regele Mihai I a dat o contribuție excepțională libertății și democrației”.
Cu privire al cum vedea Truman viitorul României acesta nu a spus decât generalități iar la sfâșitul convorbirii l-a asigurat de speranța lui într-o schimbare cât mai grabnică în România, care să favorizeze întoarcerea în țară.
A fost o formă de politețe. Președintele știa bine că în România nu se va mai putea petrece nimic favorabil, nici pentru locuitorii ei, nici pentru monarhie. Pentru cei ce țineau destinele lumii în mână, chestiunea românească fusese încheiată.
Regele Mihai trebuia să spere. Nu i se îngăduia să uite misiunea pentru care fusese educat. Cine și-ar fi putut închipui că nu era vorba de un fapt trecător? Nimeni nu ar fi bănuit că răul o să se întindă și o să dureze atât de multe și grele decenii. Cei mai mulți spuneau că după un an, doi, totul se va isprăvi.
La Washington generalul Schuyler, care fusese șeful misiunii americane a Comisiei de Armistițiu, a invitat pe Majestatea Sa la Pentagon. Într-o seară acesta a dat o masă la care a invitat vreo douăzeci de persoane, cei mai mulți ofițeri. După ce s-a terminat masa au început să întrebe despre 23 August. Pur și simplu s-au năpustit asupra Majestății Sale cu întrebările. Erau curioși să afle amănunte. Regele schimba vorba și se întorcea la prezent, la drama pe care o trăiește România. Invitații reveneau la același subiect, ca și cum n-ar fi auzit nimic despre evenimentele recente din estul Europei, sau, dacă ar fi auzit despre ele n-ar fi produs asupra lor nici o impresie. Majestatea Sa avusese timp să înțeleagă că americanilor le este o frică teribilă că sovietele vor declanșa un război în Europa. Poate că rușii întrețineau această confuzie, ca să țină într-o falsă alertă disponibilitățile politice ale americanilor. La masa aceea toți erau obsedați să afle amănunte despre 23 August. De fapt, ei erau jenați să discute situația nou creată în România și destinul monarhiei.
O chestiune ce se cerea rezolvată era căsătoria. Se punea întrebarea unde, în ce loc, va urma să se celebreze ceremonia. Toți s-au eschivat. Toți au dat de înțeles că nu e momentul politic pentru a afișa simpatii față de tânăra familie. Atunci, Regele Paul al Greciei a zis: „Dacă asta este, veniți la noi, că vă fac eu nunta”.
La căsătorie au participat întreg Guvernul Greciei și mulți alți membri ai familiei. Căsătoria s-a ținut în 10 iunie 1948. A doua zi, în România, Guvernul a dat „Legea naționalizării”. Așa cum s-a făcut, naționalizarea n-a urmărit bunăstarea generală. Naționalizarea de tip comunist urmărea umilirea în primul rând a celor avuți și în al doilea rând umilirea celor ce-și închipuiau că vor avea și ei ceva de pe urma împărțirii!
Naționalizarea n-a însemnat împărțire dreaptă, ci punerea unei baze puternice pentru apariția unei noi clase de privilegiați, de oameni cu acces nelimitat la bogățiile țării, dar nici prin virtute, nici prin muncă. În comunism, în sistemul pedepselor și al recompenselor, dezideratul principal era pauperizarea generală.
Când Majestatea Sa a făcut cele două declarații, cea dintâi în Anglia și cea de a doua în America, la numai câteva zile după aceea, drept represalii i s-au confiscat bunurile ce mai rămăseseră în România. Oricum avea intenția s-o facă, dar atunci au găsit cel mai bun pretext.
Pentru a-și câștiga existența, în Anglia, familia regală a Româniaie a construit o fermă de pui și un mic atelier de tâmplărie. Un flimuleț îi înfățișează pe Mihai și Ana făcând un tur al grădinii, a serei, al fermei în care cultivau legume și creșteau păsări.„Fostul rege Mihai al României a devenit grădinar de piață”, scriau jurnaliștii englezi. Ana povestea despre rolul ei în gospodărie – să vadă de copii în primul rând, apoi de celelalte viețuitoare. Ana a lucrat ca tâmplar într-un atelier improvizat acasă, în timpul exilului în Anglia pentru a nu cheltui bani cu achiziționarea de mobilă. A vândut duminica, la târg, unele dintre piesele de lemn executate de ea.
Mihai I era pasionat de zborul cu motor și învățase să piloteze avioane, iar această experiență i-a folosit pentru a supraviețui în civilie. Grație unei oferte venite din partea companiei aeriene „Lear” s-a stabilit definitiv în Elveția. Când „Lear” și-a închis birourile, fostul Rege a acceptat o vreme un job de broker pentru o firmă americană.
Cuplul regal avea program strict de viață, inclusiv ca … regim alimentar. Regele Mihai și Regina Ana au mâncat la prânz un singur fel, iar masa dura 20-30 minute. Cina începea mereu la ora 18,30, cuprindea două feluri și dura 30 minute. Rareori aveau și desert, deși Regina avea o mare slăbiciune pentru ciocolată.
Regina Ana mărturisea cu sinceritate că nu s-a considerat niciodată frumoasă și nici în ton cu moda: „Să fii la modă mi se pare o pierdere de timp și un fel de a arunca banii pe fereastră. Am încercat rar să fiu la modă, pentru că nu o cunosc. Am fost mai degrabă genul sportiv”.
La vestea morții lui Stalin, din 1953, Majestatea Sa Regele Mihai și-a spus în acea clipă că acum ar fi momentul ca țările din Est și țările din Vest, să facă din moartea dictatorului un moment politic. Era un prilej ideal pentru o acțiune comună împotriva comunismului. Însă n-au făcut nimic – și asta a fost pentru Majestatea Sa o lovitură neașteptată. Puterile din Vest au tăcut. Pentru că se temeau? Probabil. Sau pentru că termenii „Contractului de la Ialta” implicau și anume avantaje din menținerea experimentului comunist în Estul Europei?
În timp ce aplanau experimentul comunist trăgeau toate foloasele din modul de organizare capitalist!
Abia la trei ani după moartea lui Stalin, Europa de Est a înregistrat, la Budapesta, cea dintâi reacție comunistă. Ce rușii au făcut în Ungaria, nu e de mirare. Consternantă a fost lipsa de reacție a Vestului întreg. Stând de vorbă cu cineva care venise din România la scurt timp după evenimentele din Ungaria – acesta i-a spus Majestății Sale că trupele sovietice au fost masate la frontiera română cu Ungaria timp de 10 zile. Atâta timp, deci, au crezut rușii că vestul va întreprinde ceva. Când au constatat că nimeni nu face nimic, și când s-au convins că intervenția lor nu va avea decât un singur adversar, atunci au intrat în Ungaria.
Sovieticii au gândit mai normal decât guvernele din Vest. Câștigul sovietic asupra țărilor din Est a fost în 1956 tot atât de mare ca cel asigurat de Ialta, poate chiar mai mare pentru că acum represiunea dovedea, în afară de lipsă de scrupule, și o forță reală.
Ungaria trebuia să devină un exemplu în stare să intimideze pe termen lung.
În România, evenimentele din Ungaria au fost urmate de două valuri de arestări în masă. Arestările din 1957-1958 au constituit garanția pe care guvernul comunist o dădea Moscovei pentru liniștea de la București. Grosul armatelor sovietice se retrăsese, este adevărat, încă din 1956 dar în țară nu mai rămăsese nimic din puterea de opoziție. Nici o țară din lagăr nu a fost sovietizată din interior cum a fost sovietizată România.
Fără pasivitatea occidentală, rușii n-ar fi ajuns nici pe departe la performanțele pe care le-au atins în România.
În 1956, după o scurtă ședere de trei luni la Vila Sparta, din Florența, Familia Regală s-a mutat în Elveția, la Versoix, un mic orășel de pe malul lacului Geneva, aflat la câțiva kilometri de orașul Geneva. Elvețienii au un fel de discreție a lor. Chiar dacă știu anumite lucruri, se hotărăsc greu să facă din ele subiect de discuție. Pentru elvețieni, Regele Mihai a fost „Monsieur Michel” (domnul Mihai), iar Ana de Bourbon „Madame Anne”.
Exilul M.S. Regele Mihai I al României a durat aproape cinci decenii, din ianuarie 1948 până în februarie 1997.
Țările în care Regele Mihai a locuit în timpul vieții, în afară de România, au fost Danemarca, Grecia, Statele unite, Elveția, Italia și Anglia.
Regele a locuit, în exilul din Elveția în cinci case diferite: Laussanne (1948-1949), Versoix (1956-2004), în Villa Fantasia și Villa Serena, Aubonne (2004-2016), în La Croix de Lui sant și Rue de la Grenade.
Când, la Villa Fantasia, Regele Mihai a avut nevoie de un mic spațiu pentru atelierul său auto, Regina Ana a construit cu mâna ei, pentru soțul ei, o magazie din lemn.
La Vesoix, Regele Mihai a lucrat în atelierul auto cu Regina Ana, care l-a ajutat în procesul de restaurare a jeepurilor sale.
Între 1976 și 2004, Regele și Regina au locuit în Villa Serena, actualmente dispărută. Aceasta este adresa cunoscută de majoritatea românilor veniți în vizită la Rege și locul înregistrării celor mai importante interviuri acordate televiziunii după 1989.
Regina era cea care înregistra mesajele Regelui pentru țară, transmise prin intermediul Radio Europa Liberă.
Regele s-a întâlnit cu Eugene Ionesco și Emil Cioran la Paris, în anul 1990.
Cuplul regal a avut cinci fete: Margareta (1949), Elena (1951), Irina (1953), Sofia (1957) și Maria (1954). Și-a botezat toate cele cinci fiice în rit ortodox.
Trecerea de la statutul de Suveran la cel de om obișnuit nu a fost simplă pentru Rege. Potrivit Reginei Ana, la început Regele nu știa cum se stă la coadă la un cinematograf, cum se plătește la cinemal la magazin sau la taxi.
Dincolo de speculațiile nesfârșite privind bunurile cu care Regele Mihai a părăsit țara, în ianuarie 1948, după momentul abdicării relatările despre viața din exil a Familiei Regale arată că regele a fost nevoit să muncească pentru a-și câștiga existența și nicidecum nu a dus o viață luxoasă, finanțată dintr-o presupusă avere scoasă din România.
Regele Mihai (născut pe 25 octombrie 1921) a fost constrâns de comuniști să semneze decretul de abdicare pe 30 decembrie 1947. Peste numai câteva zile, pe 3 ianuarie 1948, Regele a plecat în exil, iar în același an, prin Monitorul Oficial din 28 mai 1948, autoritățile comuniste îi retrag cetățenia română. Târziu a văzut acel Monitor Oficial, după care a dat o Declarație de presă în care afirma că nici un Guvern nu i-a pus la îndoială cetățenia română. Actul este emis de un guvern ilegal și este oricum nul și neavenit. Acolo era și semnătura lui Groza. Textul este aberant.
M.S. Regele Mihai I al României recâștigă cetățenia română sub președinția lui Emil Constantinescu și a prim-ministrului Victor Ciorbea abia în 1997.
După 1948, Regele Mihai a dus o viață obișnuită în exil, perioadă marcată de episoade „lumești”, precum căsătoria, nașterea copiilor și lupta zilnică pentru câștigarea existenței. În imposibilitatea de a-și mai sluji țara ca Suveran Regele a fost nevoit sau și-a îngăduit să fie un simplu om:
„În Exil, singurătatea noastră a fost cu atât mai mare cu cât dorul de țară și nevoia de a trăi laolată cu românii ne-au fost puse la îndoială sau uitate. (…) Am fost întrebat de mai multe ori care a fost sentimentul meu la plecarea din România. N-am găsit altfel de a spune adevărul despre starea mea de atunci decât că am plecat cu moartea în suflet”.
Este mărturisirea M.S. Regele Mihai I despre perioada de exil.
Regele a efectuat două mari turnee pentru susținerea intrării României în NATO, în anul 1997 și în anul 2002 în șapte țări. Regele a vizitat Anglia, Norvegia, Belgia, Danemarca, Spania, Luxemburg și Olanda, întâlnindu-se cu șefii de stat și de guverne ai țărilor respective.
Regele Mihai a militat pentru intrarea României în NATO și UE în anii 1997-2006, mergând în țări precum SUA (de două ori în anul 2000), Suedia (2002) sau Franța (2006).
Desemnarea Principesei Margareta ca Principesă Moștenitoare și Custode al Coroanei a fost decizie bine cumpănită, de lungă durată și luată cu întreaga răspundere de către Regele Mihai. Primul pas în acest sens a fost făcut de Rege încă din 1986, când acesta i-a scis o scrisoare Principesei, în care îi transmite că va propune Națiunii schimbarea ordinii succesorale. Apoi, în 1997, cu ocazia unui dineu oferit oamenilor politici și presei române, a anunțat decizia de a o numi pe Principesă succesoarea sa. Decizia a fost finalizată juridic în 2007, odată cu adoptarea „Normelor Fundamentale ale Familiei Regale”.
În anul 2016, Regele a putut vedea coroana repusă pe Stema României, prin lege, cu obligația înlocuirii stemelor actuale până la 31 decembrie 2018.
La 30 decembrie 2007, odată cu semnarea „Normelor Fundamentale ale Familiei Regale” a României, Regele Mihai a desemnat pe fiica lui cea mare, Principesa Moștenitoare Margareta, drept Custode al coroanei Regele a considerat că, atâta vreme cât România se conduce după o Constituție republicană, Coroana română se află încă în exil.

prof. Liviu Sabău
Alianța Națională Pentru
Restaurarea Monarhiei – Sălaj