DEDICAȚIE: „Celor cu drag de cuvânt, /…De cel prins în proverb sau expresii, / La dreaptă reamintire de câteva ziceri românești, / Această carte” (Ohara Donovetsky – profesoară, lingvistă, scriitoare)
Titlul articolului reia ad litteram începutul cronicii de întâmpinare scrisă de Cristina Manole în care prezintă în „Observator cultural” din 22 septembrie 2021 o nouă carte apărută la Editura „Corint”. Ea se datorează scriitoarei Ohara Donovetsky și se intitulează „Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor”. Autoarea a fost profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” din București și a publicat „Gramatica limbii române ca o poveste” (2013) și „Bacalaureat la limba și literatura română” (2014). De asemenea, a scris și o carte de bio-ficțiune, „Întâlnirile unei profesoare rătăcite” (2019), precum și două opere de ficțiune: „Casting pentru ursitoare” (2018) și „Puzzle cu pețitoare” (2020).
După cum reiese și din „Dedicație”, cartea, apărută în 2021 și intitulată „Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor”, cuprinde „ziceri românești”, expresii, locuțiuni, proverbe sau zicale. Prin ea, autoarea a „scos de la naftalină câteva ziceri neaoșe, din dorința de a popula realitatea imediată cu vorbe familiare, dar și pentru a le ține minte treze…”. Volumul nu-i unul cu profil academic sau didactic, ci „mai degrabă unul anecdotic”, ce nu se dorește un inventar al idiomurilor românești, ci o „revigorare a câtorva dintre expresiile, locuțiunile, proverbele sau zicerile românești” și de a-i împrieteni pe cei tineri cu acestea.
Așadar, cititorului i se oferă „câteva ziceri neaoșe”, adică expresii tipice românești greu de tradus literal în alte limbi. Este ceea ce și o autoritate în domeniu a remarcat: „Cartea este, în fapt, o culegere de expresii idiomatice românești explicate și subtil exemplificate, organizate tematic sub titluri inventive și incitante” (prof. univ. dr. Andra Vasilescu, Facultatea de Litere, Universitatea din București). Culegerea are și o „Dedicație”, din care cunoaștem și motivul lăuntric al autoarei ce-a determinat-o să ne ofere această admirabilă colecție de înțelepciune românească pe care o întruchipează diversele componente ale frazeologiei limbii române. Acest motiv sentimental îl trădează atât subtitlul cărții („Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor”), cât și versurile ce compun „Dedicația”: „Oriunde te-ai afla pe lume, gândești în limba dintâi./ Te ajută, îți păstrează cugetul treaz. Sau mâinile curate./ Îți amintește să nu fii coadă de topor. Nu numai când e Ziua/ Națională…Ci mai tot timpul, / Când ești departe, cuvântul te ajută să te simți aproape.”
După decenii de activitate la catedră, profesoara Ohara Donovetsky, „printr-un joc al destinului”, a trebuit să se stabilească în Orient, respectiv în Dubai. Prin demersul ei, care ne prilejuiește acest articol, scriitoarea ne oferă o dovadă că oriunde ne-am afla „în lume, ne leagă vorbele noastre comune”. Ele se află tezaurizate în deosebit de bogata frazeologie românească (locuțiuni, expresii, proverbe și zicale etc.), pe care citind-o într-o carte ca aceasta, facem „o călătorie în spiritualitatea românească” și pătrundem în „psihologia românilor” (cf. Andra Vasilescu). Prin scriitori ca Ohara Donovetsky, limba română are un prețuit ambasador în lume, iar recenta sa apariție editorială este un adevărat „ghid despre felul cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor”.
Născută în anul 1969, licențiată în filologie și, totodată, doctor în domeniu, Ohara Donovetsky, mama sa a fost armeancă, iar tatăl grec (până la căsătorie se numea Ohara Scarlet), deși s-a stabilit în Dubai de un timp, ea continuă să îndrăgească la fel de mult România și tot ce-i românesc. Din această dragoste
s-a născut și volumul ce azi îl așezăm pe „Raftul cu carte”. Într-un recent interviu, scriitoarea face o impresionantă, cuceritoare și de reținut mărturisire: „Îmi place să zic: mă pricep cel mai bine să fiu român”, pentru că se simte și azi „român pe dinăuntru, nu doar pe dinafară”.
Expresiile idiomatice românești selectate pentru această culegere sunt grupate în șase secțiuni/capitole. Titlurile lor sugerează și tema textelor oferite cititorului ca exemple pilduitoare pentru modul în care cele mai diverse componente ale lumii în care trăim au fost „îmbrăcate” în cuvinte cu mare valoare expresivă/sugestivă, dar și metaforică: I. Necunoscutul geografic (și etnic) în câteva expresii; II. Necunoscutul sau cunoscutul zoologic de pe lângă casă; III. Necunoscutul sau cunoscutul botanic, cu ce e la-ndemână;
Necunoscutul sau necunoscutul anatomic, de la mână pân’ la gură (limba, ochii, nasul, gura, gâtul și urechea, mâna, piciorul, bojoci, ficații, rărunchii, burta, inima, pielea ș.a.m.d.); V. Necunoscutul sau cunoscutul alimentar care stă pe limbă (bucate alese și câteva merinde); VI. Metehne și capricii în zicerile noastre (cârcoteala, tabietul, lehamitea, nostalgie și paseism, lenea, băuta, nehotărârea, inadecvarea, boala, politețea și altele asemenea cu bune sau cu rele).
Tematica „zicerilor neaoșe” fiind foarte bogată, iar fiecare temă se reflectă în mai multe unități frazeologice, autoarea s-a oprit doar la câteva dintre expresiile sau proverbele potrivite conținutului capitolului. Și așa, în cele 170 de pagini ale antologiei propriu-zise, s-au prezentat sute de exemple.
Prin ce este valoroasă/ importantă/utilă o astfel de crestomație/
antologie? Diversele forme ale unităților frazeologice exprimă în formă sintetică, dar și expresivă, mari adevăruri. Fiecare dintre ele este polisemantică, ceea ce permite exprimarea nuanțată a ideilor/temelor ce le reflectă. Interpretarea/decodificarea unor astfel de ziceri nu este ușoară deoarece, pe lângă polisemantismul lor, ele au frecvent și o valoare artistică/literară sau metaforică. Volumul „Vorbe la purtător în izmene pe călător” ne oferă o manieră interpretativă foarte largă, deosebit de nuanțată, inteligibilă și într-o manieră anecdotică seducătoare pentru cititor, a idiomurilor românești selectate, făcându-i pe cei „cu drag de cuvânt” să se binedispună, dar și să-i ofere „chei” de lectură ce-l vor ajuta pe acesta să devină un mai bun cunoscător al limbii materne, dar și să-și diversifice stilul propriu. Bogăția semantică a expresiilor idiomatice nu-i întâmplătoare. Ele sunt fruct al unei existențe de veacuri a creatorilor anonimi, iar adevărul ce-l sugerează a fost atestat, confirmat de realitatea trăită și ale ei consecințe/urmări, materializate în cuvinte simple, puține, dar miezoase, adică bogate în conținut, și într-o formă de-o cuceritoare frumusețe. Întâlnim în aceste expresii, cu valoare gnomică incontestabilă, adevăruri general-umane și de aceea, cu o expresie a lui Homer, le putem numi „înaripate”.
Maniera explicativă folosită de Ohara Donovetsky place cititorului cărții pentru că este una clară, logică, concretă și legată de realitatea cotidiană în care se utilizează unitățile frazeologice avute în atenție. Bineînțeles, un plus calitativ dobândesc paginile cărții prin prezența umorului, a ironiei nemalițioase, dar descrețitoare de frunți.
La final de lectură, cititorul implicat se va întreba-de unde se naște această bogăție de sensuri/semnificații pe care le au majoritatea expresiilor românești, precum și varietatea situațiilor din viață în care ele se pot aplica pentru a caracteriza o situație, un personaj, o întâmplare? După părerea mea, răspunsul la cele două motivate întrebări retorice îl găsim referindu-ne la autorii acestor vorbe/expresii „înaripate” și la situațiile din care s-au născut . Ele, deci „zicerile limbii române”, sunt, în majoritate, create pe cale orală, s-au născut din înțelepciunea populară, din bogăția sufletească a celor ce-au plăsmuit „Miorița”și „Mănăstirea Argeșului”. Sensul lor s-a multiplicat și prin larga lor circulație, prin utilizarea cotidiană în cele mai diverse medii și situații. Ele au plăcut și plac tuturor categoriilor de oameni sensibili la vorba dulce și înțeleaptă, ce-i articulează exprimarea și i-o face mai cu drag ascultată pentru că place auzului, îmbogățește spiritul și încântă sufletul celui ce le folosește, dar și al celor care ascultă, întrucât „Binele l-au învățat oamenii unii de la alții, neamurile pe urmă unul de la altul”. (Dinicu Golescu, Cătră cititor, Însemare a călătoriei mele…)
Aparent, multe expresii par a fi foarte simple. Autoarea, prin varietatea interpretărilor ce le oferă cititorului, demonstrează convingător că ne înșelăm judecându-le astfel. Marile adevăruri n-au nevoie de straie de sărbătoare, adică, în acest caz, de podoabe stilistice. Ele au limpezimea apei de izvor în care privitorul vede și, mai ales, se vede, regăsindu-se în esența lui și nu în detalii nesemnificative.
Voi oferi, spre confirmare, un singur exemplu pentru tot ce-am spus despre valoarea acestor expresii neaoșe românești. Am ales atât de cunoscuta zicală „Țara arde și baba se piaptănă”. Ea este inclusă la tema inadecvarea în minicapitolul „Tot felul de babe aflate sub vremi-note și fandacsii”. Cităm ad litteram, doar trei dintre cele aproape zece semnificații pe care autoarea ni le oferă:
– „Când țara arde și baba se piaptănă înțelegi că e vorba despre o cumplită inadecvare sau măcar despre o curioasă defazare, despre o nepotrivire de ritm, dacă nu de impulsuri, între chestiunile cetății și cele meschin-individuale. Dacă baba noastră alege, deliberat și asumat, să ignore treburile cetății, credem că este, vezi bine, egoistă și deloc civică, în consecință, demnă de dispreț nedisimulat.”
– „Nu exclud nici posibilitatea ca baba cu pricina să fie singură – din toată cetatea arzândă-care înțelege, de bună seamă egocentric și vanitos, că cineva trebuie să se salveze, iar ea, dintre toți, pare să fie soluția unică pentru binele cetății, așa că gestul de a-și cultiva vremelnica frumusețe-veștejită probabil, dar nu contează, ci altceva, ceva ce se ascunde ochiului la prima vedere-nu e decât o dovadă de prezervare.”
– „Corect ar fi să iau în calcul și o altă posibilitate:că baba noastră este, dintre toți, singura care ar ști cum să-și păstreze cumpătul, calmul și energia, că, adică, cel mai bine este, în situații de mare angajament, să-ți păstrezi sângele rece, așadar, să-ți piepteni rapunzelian (Rapunzel la noi a fost tradus prin Sălățica, of!) pletele, în așteptarea liniștirii apelor sau, după caz, a flăcărilor, fenomen care trece prin voie divină sau prin consultarea specialiștilor.”
Îmi place această manieră explicativă, acest mod de a interpreta, decodifica o unitate frazeologică. El este unul clar, logic, motivat, ușor inteligibil. Valorifică la maxim bogăția semantică a textului, „stoarce” din el cât mai multe semnificații deoarece astfel de expresii sunt polisemantice, sunt concentrate de semnificații sau „pastile” de limbă. Se ține cont de: sensul concret/denotativ și cel figurat/conotativ al termenilor, se are în vedere contextul în care este folosit, se face apel la logică, dar și la creativitate, la imaginație etc. Procedând astfel, se reliefează una din calitățile limbii române-bogăția semantică a termenilor, ceea ce în comunicare este deosebit de util pentru a nuanța cele transmise, pentru a evita repetițiile, șablonardul etc.
Închei vorbele mele despre vorbele ei, nu înainte de-a formula câteva posibile concluzii: Consider că această lucrare lingvistică cu un titlu atât de insolit/neobișnuit este un adevărat îndreptar, ghid, manual de bună folosire și interpretare a unităților frazeologice. Totodată, lectura lui facilitează, apoi, înțelegerea/interpretarea poeziei moderne, pentru că multe dintre locuțiuni/expresii au valoare metaforică.
Ce-am învățat din lectura-studiu a acestei utile lucrări lexicografice? În primul rând, m-a convins, încă o dată, ce limbă frumoasă și bogată în sensuri avem. De asemenea, mi-am dat seama că și despre probleme esențiale se poate vorbi/explica nu sporind ridurile frunții, ci împrumutând buzelor zâmbetul bucuriei. Este bucuria celui care comunică și se comunică, făcându-i și pe cei care-l ascultă/citesc să fie cunoscător a ceea ce el știe.
Îi invit pe colegii de breaslă să citească, să studieze această valoroasă operă lingvistică, cel puțin ultimul articol al ei, din care vor afla care este cel mai de preț cadou/dar pe care îl poate primi un dascăl de la elevii săi în momentul final al activității lor.
Citind această lucrare lingvistică de factură explicativă, ne convingem de ce se spune, pe drept cuvânt, că identitatea unui popor o dă prioritar limba sa. Totodată, lectura aplicativă a acestui adevărat eseu liber despre frumusețea și bogăția latinei dunărene, cum au numit-o unii lingviști, și te convinge că nu avem nicicicum nevoie să transformăm româna în romgleză!
Mai mult, la final de studiu al acestei opere, te îndrăgostești încă o dată, „iar și iară”, de limba română și ți se amplifică mândria că te-ai născut și trăiești în ea. Versurile lui Grigore Vieru (1935-2009, poet basarabean) din poezia „În limba ta” ne spun și ele de ce: „Ci doar ]n limba ta/ Durerea poți s-o mângâi, / Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt. / În limba ta / Ți-e dor de mama…/ Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns”.
Octavian Guțu, iubitor de cuvânt și prețuitor al celor care, prin folosire, îl sacralizează/îl eternizează
