RAFTUL CU CARTE: Locul limbii române între limbile lumii

MOTTO: „Limba română – cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român. Ea rămâne marca trecerii noastre ca popor prin această lume.” (Acad. IOAN-AUREL POP)

A vorbi astăzi, în epoca globalizării, de locul limbii tale între celelalte limbi ale lumii pare o temă de prisos, desuetă, adică în neconcordanță cu spiritul vremii. Noi credem că nu este așa, ci, dimpotrivă. Ne convinge și academicianul Ioan-Aurel Pop prin reeditarea recentă a lucrării sale „De la romani la români – pledoarie pentru latinitate”. Ediția 2022 a cărții a apărut la editura „Litera” din București. Este una revăzută și adăugată. Subtitlul ei, „pledoarie pentru latinitate”, evidențiază tema centrală pe care o abordează. De fapt, problema etnogenezei noastre este una recurentă în ampla și diversa operă a istoricului clujean Ioan-Aurel Pop, aflat a doua oară ca președinte ales al Academiei Române.
Profesorul universitar clujean a fost și rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în cadrul căreia a funcționat ca specialist în istoria medievală. El face parte din elita istoricilor români contemporani, fiind un autor prolific, dar și de-o mare originalitate, mult apreciat, citit de publicul iubitor de istorie, nu numai de specialiștii din domeniu. Succesul cărților sale nu este unul conjunctural și nici măcar unul căutat cu orice preț prin a veni cu idei care șochează sau caută să revoluționeze domeniul. Ioan-Aurel Pop se deosebește radical de ceilalți istorici prin maniera originală de a face cunoscută istoria neamului său. O caracteristică a scrisului său o dă și prezentarea istoriei pe înțelesul tuturor cititorilor. Lectura paginilor care te face nu numai să-ți cunoști „iscusita slovă românească”, adică istoria, precum a definit-o poetul Octavian Goga în poezia „Oltul” ci și să-i înțelegi sensul și importanța ei. În conținutul tomurilor și obiectivelor sale, fenomenul istoric este redat și sub aspectul lui educativ, persuasiv, formativ și nu doar informativ, referențial.
Volumul ce-l recomandăm azi iubitorilor de carte istorică și intitulat fără niciun echivoc, „De la romani la români – pledoarie pentru latinitate”, este unul amplu, alcătuit din multe capitole cu titluri rezumative.
Reproducem doar câteva dintre ele: „Specificul românilor între popoarele romanice”, „Romanitatea și unitatea românilor în viziunea lui Dimitrie Cantemir”, „Contestări absurde ale latinității românilor”, „Conservarea etnonimului <> numai la români”, „Ce credeau străinii de demult despre latinitatea românilor”, „Românii luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii”, „Structura lexicală latină a textelor românești din secolul al XVI-lea”, „Solomon Marcus și latinitatea sau computerul și limba lui Cicero” etc.
Scriitura ce-o recomandăm astăzi nu este decât una aleasă în argumente atestate, ci și în principiile ce trebuie să călăuzească orice istoric. Autorul este convins că „originea unui popor nu se perimează, nu se adaptează și nu se schimbă în funcție de vremuri, de guvernanți sau de mode”. Așa se explică, printre multe altele, de ce „latinitatea a fost o constantă a istoriei noastre, pe care nu au contestat-o decât ignoranții, răuvoitorii sau inamicii românilor”. Primii care au afirmat la noi latinitatea românilor au fost umaniștii, iar „Dimitrie Cantemir și Școala Ardeleană au fundamentat științific lucrurile”.
Valoarea unei opere trebuie stabilită și în funcție de ceea ce și-a propus prin ea autorul.
În deosebit de utilul și necesarul articol „Argument”, istoricul clujean Ioan-Aurel Pop ne dezvăluie aspecte edificatoare, lămuritoare privind geneza cărții, dar și scopul ei: „Prezenta lucrare și-a propus să explice chestiunea identității etnice și lingvistice a românilor în cadrul universal, pe înțelesul publicului larg și, prin urmare, nu este un produs pur științific (…). Am simplificat mult argumentele spre a nu îngreuna lectura și înțelegerea mesajului cărții (…). Conținutul operează cu mărturii culese din mai multe limbi, cu precădere din latinește (…). Cartea aceasta nu ar fi putut fi scrisă fără eforturile a zeci de generații de istorici, care, de la Renaștere încoace, au cercetat istoria românilor…”.
Beneficiile lecturii sunt multiple. Unul dintre ele este că ea contribuie și la formarea la cititorii tineri mai ales a unei culturi lingvistice, având în vedere că în școala noastră actuală formarea culturii generale nu mai este un obiectiv prioritar. Remarcabil și sub acest aspect este capitolul „Limbile și popoarele lumii: poporul român și limba română”. Parcurgându-l cu vădit interes și aleasă plăcere spirituală, cunoaștem probleme de cultură lingvistică, dar și locul limbii române între limbile lumii: „Planeta Pământ are astăzi circa 7,5 miliarde de locuitori care vorbesc între șase sau șapte mii de limbi”. Cea mai importantă familie de limbi din lume este cea indo-europeană, din care face parte și familia limbilor romanice (neolatine). Marea majoritate a popoarelor europene sunt în funcție de specificul limbilor pe care le vorbesc – germanice, romanice și slave.
Care este locul românei între aceste limbi ? Ierarhizarea limbilor s-a făcut relativ recent. O clasificare credibilă este cea oferită de lucrarea „Barometrul limbilor din lume” făcută în anul 2017. Monumentalul ei text a fost realizat de un colectiv larg de specialiști coordonați de Alain Calvet și Louis-Jean Calvet. Potrivit acestor autori, valoarea unei limbi, importanța ei, este dată de factori intrinseci (de fond) și contextuali (de formă). Din rândul factorilor intrinseci amintim numărul de vorbitori, numărul de traduceri în alte limbi, iar din al celor contextuali, indicele dezvoltării umane, penetrarea rețelei de internet în limba respectivă etc.
Sub aspectul fondului, româna ocupă locul 11 în lume, după engleză, franceză, germană, rusă, italiană… Sub aspectul demografic, limba română este a 21-a în lume, iar din punct de vedere al prestigiului este a 24-a.
Împreună, cele trei criterii situează limba noastră pe locul 15 între limbile importante ale lumii, după engleză, spaniolă, germană, rusă, italiană…
Acest loc ocupat de limba noastră la nivel mondial este unul mai mult decât onorabil. Este cel mai important elogiu care se poate aduce limbii noastre. De fapt, întregul volum „De la romani la români – pledoarie pentru latinitate” este un adevărat eseu, adesea poematic, ce ne face să ne cunoaștem valoarea limbii noastre cea de toate zilele și, implicit, un îndemn de-a o prețui mai mult și a nu căuta să o înlocuim cu altele considerate, zice-se, mai moderne. Factura de carte-document-elogiu al tomului la care ne referim a remarcat-o, încă de la apariția lui, scriitorul Dinu Săraru într-o tabletă publicată în luna iulie în ziarul „Adevărul” cu titlul : „Un elogiu al limbii române”.
În bogatul ei conținut documentar, dar și conceptual, ideatic, semantic, volumul academicianului român împreunează o varietate de aspecte ce relevă multiplele atribute ce dau nu numai bogăție semantică, ci și expresivitate limbii țării noastre. Textul ales de noi ca motto al acestor note de lectură este, credem, ilustrativ și în acest sens.
Citind această nouă „veghe” a lui Ioan-Aurel Pop asupra limbii și neamului său, mi-am amintit mereu de poezia „Cântecul gintei latine” scrisă de Vasile Alecsandri în secolul al-XX-lea. Creația „Bardului de la Mircești” a obținut locul întâi la un concurs organizat în țara lui Balzac pe tema latinității. Este prima operă literară din țara noastră premiată peste hotare. Citez din memorabilul ei început: „Latina limbă e regină/ Între ale lumii ginte mari”.
Lectura acestei scriituri istoriografice este pentru iubitorii de cuvânt scris o sărbătoare spirituală. Este cartea unui istoric cu o cultură generală impresionantă, dar și scrisă cu un condei de ardelean pentru care istoria este văzută prin ochii acelor români care, mai mult decât din alte părți ale țării, a fost trăită nemijlocit de-a lungul anilor și învățată nu doar din secile manuale sau tratate de istorie. În felul acesta , istoria este umanizată, respectiv este văzută și prin prisma semnificației umane pe care o are.
Concluzia acestei convingătoare „pledoarii pentru latinitate” este că – „ Despre originea etnică a romănilor se poate discuta și nu numai discuta la infinit, dar latinitatea limbii române nu poate fi pusă la îndoială în niciun fel… Romanitatea lumii și implicit, romanitatea românilor, sunt realități verificate de savanți și nu sunt glume ale intelectualilor amatori de trecut sau adevăruri opționale care să poată fi schimbate, negate, acceptate, minimalizate sau exagerate după bunul plac al cuiva sau după gustul unei epoci”. Pentru eruditul cărturar ardelean „limba română nu este numai un vehicul de comunicare eficientă între români, ci și un mijloc de integrare ușoară a lor în lume, de dialog cu lumea, de însușire mai lesnicioasă a limbilor străine… Identitatea românilor trece obligatoriu prin latinitate”.
prof. Octavian Guțu